Duhul lui Hristos


Unul din „clişeele” cele mai utilizate în creștinismul evanghelic al zilelor noastre 
este exprimat prin sintagma  „relaţie personală” cu Dumnezeu, care, deşi nu există în Scriptură,  vrea să sugereze un anumit mod de raportare  la Dumnezeu. Ceea ce scapă din vedere cei mai mulţi utilizatori ai acestui clişeu este că, în  legătura / relația omului cu Dumnezeu, prioritară este şi trebuie să fie închinarea.


Diferenţa de natură şi calitate dintre om şi Dumnezeu impune omului în mod legic să se apropie de El prin închinare. Faptul acesta este valabil din eternitate în eternitate (pentru trecut, vezi cerinţele legii date prin Moise, iar pentru viitor vezi atitudinea persoanelor aflate în prezenţa Celui albit de zile din Apocalipsa) aşadar şi pentru omul născut de Sus. 

La nivel doctrinar, de învăţătură sistematică, avem cuvintele domnului Isus din Evanghelia după Ioan, cap. 4, vers. 23,24: „Dar vine ceasul, şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl. Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui trebuie să I se închine în duh şi în adevăr.”

Prin urmare, pe de o partea, avem o relaţie cu Dumnezeu corectă, potrivită statutului nostru, doar dacă ne raportăm la El în închinare, iar pe de altă parte, adevăraţii închinători, pe care Tatăl îi doreşte, fac acest act în duh şi în adevăr. După cum este evident că există şi închinători falşi, este cât se poate de clar că oamenii se pot afla în relaţii/atitudini/poziţii greşite faţă de Dumnezeu datorită închinării neadevărate. În acelaşi timp, nu putem să nu observăm că închinarea adevărată este legată de duh. Este vorba de acea primă parte a fiinţei umane numite astfel de apostolul Pavel în 1 Tes. 5:23: „Dumnezeul păcii să vă sfinţească El însuşi pe deplin; şi duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru să fie păzite întregi, fără prihană, la venirea Domnului nostru Isus Hristos.”

Pentru că Dumnezeu este Duh, lucrurile privitoare la El, lucrurile lumii spirituale, nu pot fi înţelese decât dacă sunt interpretate / înţelese duhovniceşte / spiritual: „ Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuie judecate duhovniceşte.” Totodată, este bine să observăm și că opusul modului de gândire spiritual este „firesc / carnal / pământesc”. Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pământeşti: sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi. (Gal. 5:17)  sau: Sunteţi aşa de nechibzuiţi? După ce aţi început prin Duhul, vreţi acum să sfârşiţi prin firea pământească? (Gal 3:3). 

Doar prin intermediul Duhului, creştinului - omul nou aflat în Hristos şi în care locuieşte Hristos – poate să se raporteze / relaţioneze corect la Dumnezeu.

Ca om, Domnul Isus se raporta la Tatăl prin Duhul, duh numit de Prorocul Isaia ” duh de înţelepciune şi de pricepere, duh de sfat şi de tărie, duh de cunoştinţă şi de frică de Domnul.” (Isa 11:2) . Despre Omul Isus Hristos, Tatăl însuşi a spus : „... în Tine Îmi găsesc toată plăcerea Mea.” (Marcu 1.11). Chiar dacă Avram a fost numit “prieten”, profetul Daniel a fost numit “om preaiubit” iar împăratul David “om după inima Mea” şi tot aşa cu mulţi alţi oameni apreciaţi de Dumnezeu, doar în Isus a putut Tatăl să-şi găsească TOATĂ plăcerea.

El a promis ucenicilor săi care nu puteau înţelege învăţăturile Sale că vor fi învăţaţi de către același Duh al adevărului: “Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit şi vă va descoperi lucrurile viitoare”, care  avea să vină, cum spunea Ioan Botezătorul, de la Cel ce botează cu Duh Sfânt şi cu foc – Hristos însuşi (Mat. 3:11; Luc 3:16).

Pe timpul vietii Lui pământești Isus le-a dat celor ce-L urmau, cuvinte care sunt duh şi viață” (Ioan 6:63); după înviere,  a suflat peste ucenici şi le-a spus: “luaţi duh sfânt” (Ioan 20:22) şi le-a poruncit să aştepte în Ierusalim făgăduinţa Tatălui; făgăduinţa aceasta, Dudul Sfânt a venit peste cei 120 de ucenici aflaţi în aşteptare, în Ziua Cincizecimii (Fapte 2), inaugurând Biserica lui Hristos, cu primii oamnei născuți de Sus, din Duhul (Ioan 3: 5-8).

Putem înțelege cu ușurință și faptul că omul se întoarce la Dumnezeu prin Duhul lui Hristos, aşa cum vedem în Fapte 2:37, când Duhul străpunge inimile celor ce l-au ascultat pe Ap. Petru. Duhul lui Hristos este acela care face posibilă prezenţa lui Hristos în creştin şi a creştinului în Hristos: „Hristos în noi, nădejdea slavei” sau  „Astfel, dar, după cum aţi primit pe Hristos Isus, Domnul, aşa să şi umblaţi în El,  fiind înrădăcinaţi şi zidiţi în El, întăriţi prin credinţă, după învăţăturile care v-au fost date, şi sporind în ea cu mulţumiri către Dumnezeu” (Col 2:6-7).

Acelaşi Duh este cel prin care omul născut din nou poate să continue şi să sfârşească alergarea: „Sunteţi aşa de nechibzuiţi? După ce aţi început prin Duhul, vreţi acum să sfârşiţi prin firea pământească?” (Gal. 3:3) şi „Dacă trăiţi după îndemnurile ei [ale firii pământeşti], veţi muri; dar dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi.” (Rom. 8:13). 

Dacă se încearcă o conformare exterioară la cerinţele vieții creştine fără prezenţa Duhului lui Hristos, rezultatul este dezastruos: creştinism carnal, sufletesc, o caricatură respingătoare a creștinismului autentic, ceea ce este, din păcate atât de vizibil în cele mai multe din grupările creştine de astăzi şi din toate timpurile. Lipsa Duhului christic este moarte, iar moartea este oriunde şi oricând hidoasă, lipsită de atractivitate. 

Apostolul Iuda vorbeşte cu durere despre oameni lipsiţi de Duhul lui Hristos „Ei sunt aceia care dau naştere la dezbinări, oameni supuşi poftelor firii, care n-au Duhul.” (Iuda 1:19).


In același timp, si neascultarea de glasul / îndemnurile Duhului este acelaşi lucru: „Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuie judecate duhovniceşte. (1 Cor 2:14); „În adevăr, cei ce trăiesc după îndemnurile firii pământeşti umblă după lucrurile firii pământeşti; pe când cei ce trăiesc după îndemnurile Duhului umblă după lucrurile Duhului. Şi umblarea după lucrurile firii pământeşti este moarte, pe când umblarea după lucrurile Duhului este viaţă şi pace. Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună. Deci cei ce sunt pământeşti nu pot să placă lui Dumnezeu.  Voi însă nu mai sunteţi pământeşti, ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în voi. Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui”. (Rom. (8:5-9).

Atunci când a spus „Nu va voi lăsa singuri” sau „voi fi cu voi până la sfârşitul veacurilor”, Hristos Domnul avea în vedere o prezenţă reală cu cei ce aveau să-L urmeze, şi anume Duhul Său, promisiunea Tatălui, cum le spune ucenicilor înainte de înălţare (Fapte 1), puterea pe care trebuia să o aştepte şi cu care trebuia să fie îmbrăcaţi.

Prezenţa duhului lui Hristos în creştin este ceea ce îl face duhovnicesc, plăcut lui Dumnezeu, apt pentru a sta în prezenţa Lui.  “Voi însă nu mai sunteţi pământeşti, ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în voi. Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui”.(Rom. 8:9). Duhul lui Hristos în creştin aduce o transformare fundamentală a fiinţei.

Duhul este promisiunea lui Dumnezeu făcută prin profeţi pentru transformarea şi mântuirea noastră. Această nouă creație, nu doar ameliorare, nici măcar schimbare extraordinară, imposibilă prin mijloacele aflate la dispoziţia omului, oricât de mult ar vrea şi s-ar strădui acesta, este în exclusivitate rezultatul acţiunii înnoitoare a Duhului: „Iată, voi turna duhul meu peste voi, vă voi face cunoscut cuvintele mele…” (Prov. 1:23)  … voi turna Duhul Meu peste orice făptură…” (Ioel 2:28); „Căci voi turna ape peste pământul însetat şi râuri, pe pământul uscat; voi turna Duhul Meu peste sămânţa ta şi binecuvântarea Mea, peste odraslele tale” (Isa 44:3), “şi nu le voi mai ascunde faţa Mea, căci voi turna Duhul Meu peste casa lui Israel, zice Domnul Dumnezeu.” (Ezec. 39:29); “Atunci voi turna peste casa lui David şi peste locuitorii Ierusalimului un duh de îndurare şi de rugăciune, şi îşi vor întoarce privirile spre Mine, pe care L-au străpuns. Îl vor plânge cum plânge cineva pe singurul lui fiu, şi-L vor plânge amarnic cum plânge cineva pe un întâi născut.” (Zah. 12:10). Orice s-ar face, în plan spiritual, nu este viabil dacă nu este realizat prin Duhul. Tot ce nu este din Duhul nu este potrivit noii creații, și este ars pentru ca toată gloria să aparțină în întregime Celui ce este Duhul, Tatăl.

Chiar și calitatea de fiu al lui Dumnezeu, pe care unii o revendică pe nedrept, este dată și atestată de către Duhul lui Dumnezeu: “Căci toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu.” Este o nebunie să spui că ești fiul lui Dumnezeu dacă El nu confirmă aceasta prin umblarea ta sub călăuzirea Duhului său. Duhul care te călăuzește este martor al tău cu privire la filiațiunea și, deci apartenența ta, așa cum însuși Domnul Hristos le-a spus unora dintre evreii contemporani lucrării Sale pe Pământ, care susțineau că sunt fii ai lui Avram „...voi aveți de tată pe diavolul” (Ioan 8:44) pentru că nu făceau faptele lui Avram.

Un lucru extraordinar învățăm și dacă privim rolul Duhului lui Hristos din perspectiva legămintelor încheiate de Dumnezeu cu oamenii de-a lungul istoriei: dintre toate aceste legăminte, ultimul, Legământul cel nou, este singurul definit ca un legământ al Duhului, care dă viaţă “… slujitori ai unui legământ nou, nu al slovei, ci al Duhului; căci slova omoară, dar Duhul dă viaţa” (2 Cor. 3:6).

 Duhul lui Hristos în creștin este unul din aspectele principale al cunoașterii Tatălui – singurul Dumnezeu adevărat - și a Fiului Său - Isus Hristos (Ioan 17:3 "Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu."). Cunoașterea începe prin înțelegere / conștientizare, trece prin efortul de menținere în conștiință și se desăvârșește în experimentarea practică, cu toată ființa. Dacă astăzi am conștientizat mai mult sau mai puțin Duhul lui Hristos, să ne ținem tare de adevărul acesta și să căutăm experimentarea lui cât mai deplină în viețile noastre. Trebuie să fim atenți să nu-L întristăm nici să nu-L ignorăm, dar nici să nu-L abuzăm pentru că rezultatele pot fi dezastruoase.

Duhul lui Hristos în om se vede în asemănarea lui cu Hristos: râvna pentru „casa lui Dumnezeu” – nu clădirea unde se adună credincioșii, ci familia lui Dumnezeu - (care pe Hristos L-a consumat/mâncat); dăruirea de Sine până la sacrificiu în favoarea altora, căutarea neîncetată nu a voii proprii ci a Celui care a murit și a înviat pentru noi, hrănirea permanentă cu trupul și sângele lui Hristos – urmărirea neabătută a scopului pentru care și Hristos a venit (‚Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o cunoașteți”); dragostea de frați – semnul apartenenței la EL – o dragoste neprefăcută, nu cu vorba, ci cu fapta și cu Adevărul; compasiunea vie pentru cei pierduți.

Duhul lui Hristos este Duhul adevărului, al realității lui Dumnezeu. Orice nu este din Duhul nu este din Adevăr și este condamnat la distrugere. Duhurile de minciună, duhurile rătăcirii s-au înmulțit peste măsură, în timpul pe care îl trăim. Ele caută să abată pe oameni de la Adevăr, să-i determine să creadă orice altceva decât pe Hristos, dar dragostea de adevăr este o garanție (2 Tes. 2:11) că nimeni nu ne poate smulge din mâna Lui.

Duhul este Dumnezeu s-a aflat la lucru în creația Sa, de la început (Gen 1:2). Dumnezeu a vorbit din vechime oamenilor prin Duhul Său aflat în prooroci, a promis instituirea, prin Duhul, a unei noi creații și, la împlinirea vremii, a inițiat-o prin întruparea lui Mesia în fecioara Maria, prin Duhul, puterea Celui Prea Înalt care a umbrit-o și a făcut să zămislească.

Isus a lucrat plin de Duhul Sfânt și de putere, ne-a dat cuvinte care sunt Duh și viață, a promis că le va da și urmașilor Săi făgăduința Tatălui. Biserica a început în Ziua Cincizecimii, prin coborârea Duhului Sfânt și s-a extins prin lucrarea Duhului, de la Biserica primară (Faptele Apostolilor s-a numit inițial Faptele Duhului) prin toată istoria zidirii, prin Duhul, a trupului lui Hristos și până în zilele noastre când Duhul și mireasa zic împreună: „Vino Doamne Isuse!” (Apoc. 22:20)

Ignorarea lucrării Duhului lui Hristos ar fi o nesocotire grosolana a Realității lui Dumnezeu. El este nu instrumentul lui Dumnezeu, cum se mai spune uneori, în mod greşit ci chiar Dumnezeu la lucru în omul mort în greșelile și păcatele lui, pentru a-l aduce la viață în Hristos; tot El lucrează și în omul născut din nou omorârea continuă a faptelor firii, continuarea alergării, ducerea acesteia până la capăt.

Dacă mântuirea noastră ar fi lăsată doar în puterea noastră omenească, nimeni nu ar trece dincolo de sfințirea exterioară accesibilă sfinților Vechiului Legământ, sfinți care sunt mai puțin decât Ioan Botezătorul – cel mai mic în Împărăția lui Dumnezeu  Adevărat vă spun că, dintre cei născuţi din femei, nu s-a sculat niciunul mai mare decât Ioan Botezătorul. Totuşi, cel mai mic în Împărăţia cerurilor este mai mare decât el (Matei 11:11). Ceea ce face Dumnezeu Duhul Sfânt în omul răscumpărat este după Planul Lui veșnic, după puterea și înțelepciunea Lui mai presus de tot ce ar putea omul să gândească măcar. Cum să nu-ți dorești să lași Duhul Sfânt să lucreze în ființa ta? Cum să nu asculți de îndemnurile Lui, să nu cauți călăuzirea Lui permanentă ; cum să nu  urmărești plinătatea Duhului? (Efes. 5 :18).

Duhul de înțelepciune și de pricepere, duhul de sfat și de tărie, duhul de cunoștință și de frică de Domnul despre care vorbeşte prorocul Isaia este duhul prin care Hristosul ce veșnic s-a dezbrăcat de Sine ca să facă Voia Tatălui (Filipeni 2:7 "ci S-a dezbrăcat pe Sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor."),  a suferit crucea, a disprețuit rușinea păcatului meu și al fiecăruia, și-a asumat vina mea față Tatăl Său și a primit în El însuși toată pedeapsa ce mi se cuvenea.

Același Duh aflat la lucru în omul răscumpărat prin Lucrarea lui Hristos vrea să realizeze în omul aflat în Hristos - parte a noii creații  - Voia Tatălui : asemănarea cu Hristos, de la cunoștință și frică de Domnul, la sfat și tărie, înțelepciune și pricepere prin golire de sine spre unirea cu Hristos în suferința și moartea Lui în vederea unei învieri asemănătoare cu a Lui.


Mihai Bruma.

Presedinte APMCR Cornelius

Comentarii

Postări populare de pe acest blog