Unul din „clişeele” cele mai utilizate în
creștinismul evanghelic al zilelor noastre
este exprimat prin sintagma „relaţie personală” cu Dumnezeu, care, deşi
nu există în Scriptură, vrea să sugereze
un anumit mod de raportare la Dumnezeu. Ceea ce scapă din vedere cei mai mulţi utilizatori ai
acestui clişeu este că, în legătura /
relația omului cu Dumnezeu, prioritară este şi trebuie să fie închinarea.
Diferenţa de natură şi calitate dintre om şi
Dumnezeu impune omului în mod legic să se apropie de El prin închinare. Faptul
acesta este valabil din eternitate în eternitate (pentru trecut, vezi cerinţele
legii date prin Moise, iar pentru viitor vezi atitudinea persoanelor aflate în
prezenţa Celui albit de zile din Apocalipsa) aşadar şi pentru omul născut de
Sus.
La nivel doctrinar, de învăţătură
sistematică, avem cuvintele domnului Isus din Evanghelia după Ioan, cap. 4,
vers. 23,24: „Dar vine ceasul, şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se
vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; fiindcă astfel de închinători doreşte
şi Tatăl. Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui trebuie să I se închine în
duh şi în adevăr.”
Prin urmare, pe de o partea, avem o relaţie cu Dumnezeu corectă, potrivită
statutului nostru, doar dacă ne raportăm la El în închinare, iar pe de altă
parte, adevăraţii închinători, pe care Tatăl îi doreşte, fac acest act în duh
şi în adevăr. După cum este evident că există şi închinători falşi, este cât se
poate de clar că oamenii se pot afla în relaţii/atitudini/poziţii greşite faţă
de Dumnezeu datorită închinării neadevărate. În acelaşi timp, nu putem să nu
observăm că închinarea adevărată este legată de duh. Este vorba de acea primă
parte a fiinţei umane numite astfel de apostolul Pavel în 1 Tes. 5:23: „Dumnezeul păcii să vă sfinţească El însuşi
pe deplin; şi duhul vostru,
sufletul vostru şi trupul vostru să fie păzite întregi, fără prihană, la
venirea Domnului nostru Isus Hristos.”
Pentru că Dumnezeu este Duh, lucrurile privitoare la El, lucrurile lumii
spirituale, nu pot fi înţelese decât dacă sunt interpretate / înţelese
duhovniceşte / spiritual: „ Dar
omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o
nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuie judecate duhovniceşte.”
Totodată, este bine să observăm și că opusul modului de gândire spiritual este
„firesc / carnal / pământesc”. „Căci firea pământească pofteşte împotriva
Duhului, şi Duhul împotriva firii pământeşti: sunt lucruri potrivnice unele
altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi. (Gal. 5:17) sau: Sunteţi aşa de nechibzuiţi? După ce aţi
început prin Duhul, vreţi acum să sfârşiţi prin firea pământească? (Gal
3:3).
Doar prin intermediul Duhului, creştinului - omul nou aflat în Hristos şi
în care locuieşte Hristos – poate să se raporteze / relaţioneze corect la
Dumnezeu.
Ca om, Domnul Isus se raporta la Tatăl prin Duhul, duh numit de Prorocul
Isaia ” duh de înţelepciune şi de pricepere, duh de sfat şi de tărie, duh de
cunoştinţă şi de frică de Domnul.” (Isa 11:2) . Despre Omul Isus Hristos,
Tatăl însuşi a spus : „... în Tine Îmi găsesc toată plăcerea Mea.” (Marcu 1.11). Chiar dacă Avram
a fost numit “prieten”, profetul Daniel a fost numit “om preaiubit” iar
împăratul David “om după inima Mea” şi tot aşa cu mulţi alţi oameni apreciaţi
de Dumnezeu, doar în Isus a putut Tatăl să-şi găsească TOATĂ plăcerea.
El a promis ucenicilor săi care nu puteau înţelege învăţăturile Sale că vor
fi învăţaţi de către același Duh al adevărului: “Când va veni Mângâietorul,
Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi de
la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit şi vă va descoperi lucrurile viitoare”,
care avea să vină, cum spunea Ioan
Botezătorul, de la Cel ce botează cu Duh Sfânt şi cu foc – Hristos însuşi (Mat.
3:11; Luc 3:16).
Pe timpul vietii Lui pământești Isus le-a dat celor ce-L
urmau, cuvinte care “sunt duh şi viață” (Ioan 6:63); după
înviere, a suflat peste ucenici şi le-a
spus: “luaţi duh sfânt”
(Ioan 20:22) şi le-a poruncit să aştepte în Ierusalim făgăduinţa
Tatălui; făgăduinţa aceasta, Dudul Sfânt a venit peste cei 120 de ucenici
aflaţi în aşteptare, în Ziua Cincizecimii (Fapte 2), inaugurând Biserica lui
Hristos, cu primii oamnei născuți de Sus, din Duhul (Ioan 3: 5-8).
Putem înțelege cu ușurință și faptul că omul se întoarce la Dumnezeu prin
Duhul lui Hristos, aşa cum vedem în Fapte 2:37, când Duhul străpunge inimile
celor ce l-au ascultat pe Ap. Petru. Duhul
lui Hristos este acela care face posibilă prezenţa lui Hristos în creştin şi a
creştinului în Hristos: „Hristos în noi, nădejdea slavei” sau „Astfel, dar, după cum aţi primit pe Hristos
Isus, Domnul, aşa să şi umblaţi în El,
fiind înrădăcinaţi şi zidiţi în El, întăriţi prin credinţă, după
învăţăturile care v-au fost date, şi sporind în ea cu mulţumiri către Dumnezeu”
(Col 2:6-7).
Acelaşi Duh este cel prin
care omul născut din nou poate să continue şi să sfârşească alergarea: „Sunteţi
aşa de nechibzuiţi? După ce aţi început prin Duhul, vreţi acum să sfârşiţi prin
firea pământească?” (Gal. 3:3) şi „Dacă trăiţi după îndemnurile ei [ale
firii pământeşti], veţi muri; dar dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele
trupului, veţi trăi.” (Rom. 8:13).
Dacă se încearcă o conformare exterioară la cerinţele vieții creştine fără
prezenţa Duhului lui Hristos, rezultatul este dezastruos: creştinism carnal,
sufletesc, o caricatură respingătoare a creștinismului autentic, ceea ce este,
din păcate atât de vizibil în cele mai multe din grupările creştine de astăzi
şi din toate timpurile. Lipsa Duhului christic este moarte, iar moartea este
oriunde şi oricând hidoasă, lipsită de atractivitate.
Apostolul Iuda vorbeşte cu durere despre
oameni lipsiţi de Duhul lui Hristos „Ei sunt aceia care dau naştere la
dezbinări, oameni supuşi poftelor firii, care n-au Duhul.” (Iuda 1:19).
In același timp, si neascultarea de glasul /
îndemnurile Duhului este acelaşi lucru: „Dar omul firesc nu primeşte
lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; şi nici nu le
poate înţelege, pentru că trebuie judecate duhovniceşte. (1 Cor 2:14); „În adevăr, cei ce trăiesc după îndemnurile
firii pământeşti umblă după lucrurile firii pământeşti; pe când cei ce trăiesc
după îndemnurile Duhului umblă după lucrurile Duhului. Şi umblarea după
lucrurile firii pământeşti este moarte, pe când umblarea după lucrurile Duhului
este viaţă şi pace. Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este
vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu şi
nici nu poate să se supună. Deci cei ce sunt pământeşti nu pot să placă lui
Dumnezeu. Voi însă nu mai sunteţi
pământeşti, ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în
voi. Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui”. (Rom. (8:5-9).
Atunci când a spus „Nu va voi lăsa singuri” sau „voi fi cu voi până la
sfârşitul veacurilor”, Hristos Domnul avea în vedere o prezenţă reală cu cei ce
aveau să-L urmeze, şi anume Duhul Său, promisiunea Tatălui, cum le spune
ucenicilor înainte de înălţare (Fapte 1), puterea pe care trebuia să o aştepte
şi cu care trebuia să fie îmbrăcaţi.
Prezenţa duhului lui Hristos în creştin este ceea ce îl face duhovnicesc,
plăcut lui Dumnezeu, apt pentru a sta în prezenţa Lui. “Voi însă nu mai sunteţi pământeşti, ci
duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în voi. Dacă n-are
cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui”.(Rom. 8:9). Duhul lui Hristos în
creştin aduce o transformare fundamentală a fiinţei.
Duhul este promisiunea lui Dumnezeu făcută prin profeţi pentru
transformarea şi mântuirea noastră. Această nouă creație, nu doar ameliorare,
nici măcar schimbare extraordinară, imposibilă prin mijloacele aflate la
dispoziţia omului, oricât de mult ar vrea şi s-ar strădui acesta, este în
exclusivitate rezultatul acţiunii înnoitoare a Duhului: „Iată, voi turna
duhul meu peste voi, vă voi face cunoscut cuvintele mele…” (Prov. 1:23) „… voi
turna Duhul Meu peste orice făptură…” (Ioel 2:28); „Căci voi turna ape peste
pământul însetat şi râuri, pe pământul uscat; voi turna Duhul Meu peste sămânţa
ta şi binecuvântarea Mea, peste odraslele tale” (Isa 44:3), “şi nu le voi mai
ascunde faţa Mea, căci voi turna Duhul Meu peste casa lui Israel, zice Domnul
Dumnezeu.” (Ezec. 39:29); “Atunci voi turna peste casa lui David şi peste
locuitorii Ierusalimului un duh de îndurare şi de rugăciune, şi îşi vor
întoarce privirile spre Mine, pe care L-au străpuns. Îl vor plânge cum plânge
cineva pe singurul lui fiu, şi-L vor plânge amarnic cum plânge cineva pe un
întâi născut.” (Zah. 12:10). Orice s-ar face, în plan spiritual, nu este
viabil dacă nu este realizat prin Duhul. Tot ce nu este din Duhul nu este
potrivit noii creații, și este ars pentru ca toată gloria să aparțină în întregime
Celui ce este Duhul, Tatăl.
Chiar și calitatea de fiu al lui Dumnezeu, pe care unii o revendică pe
nedrept, este dată și atestată de către Duhul lui Dumnezeu: “Căci toţi cei
ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu.” Este o nebunie să spui că ești fiul lui
Dumnezeu dacă El nu confirmă aceasta prin umblarea ta sub călăuzirea Duhului
său. Duhul care te călăuzește este martor al tău cu privire la filiațiunea și,
deci apartenența ta, așa cum însuși Domnul Hristos le-a spus unora dintre
evreii contemporani lucrării Sale pe Pământ, care susțineau că sunt fii ai lui
Avram „...voi aveți de tată pe diavolul” (Ioan 8:44) pentru că nu făceau
faptele lui Avram.
Un lucru extraordinar învățăm și dacă privim rolul Duhului lui Hristos din
perspectiva legămintelor încheiate de Dumnezeu cu oamenii de-a lungul istoriei:
dintre toate aceste legăminte, ultimul, Legământul cel nou, este singurul
definit ca un legământ al Duhului, care dă viaţă “…
slujitori ai unui legământ nou, nu al slovei, ci al Duhului; căci slova omoară,
dar Duhul dă viaţa” (2 Cor. 3:6).
Duhul lui Hristos în
creștin este unul din aspectele principale al cunoașterii Tatălui – singurul
Dumnezeu adevărat - și a Fiului Său - Isus Hristos (Ioan 17:3 "Şi viaţa veşnică
este aceasta: să Te cunoască pe Tine,
singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus
Hristos pe care L-ai trimis Tu."). Cunoașterea începe
prin înțelegere / conștientizare, trece prin efortul de menținere în conștiință
și se desăvârșește în experimentarea practică, cu toată ființa. Dacă astăzi am
conștientizat mai mult sau mai puțin Duhul lui Hristos, să ne ținem tare de
adevărul acesta și să căutăm experimentarea lui cât mai deplină în viețile
noastre. Trebuie să fim atenți să nu-L întristăm nici să nu-L ignorăm, dar nici
să nu-L abuzăm pentru că rezultatele pot fi dezastruoase.
Duhul lui Hristos în om se vede în asemănarea lui
cu Hristos: râvna pentru „casa lui Dumnezeu” – nu clădirea unde se adună
credincioșii, ci familia lui Dumnezeu - (care pe Hristos L-a consumat/mâncat);
dăruirea de Sine până la sacrificiu în favoarea altora, căutarea neîncetată nu
a voii proprii ci a Celui care a murit și a înviat pentru noi, hrănirea
permanentă cu trupul și sângele lui Hristos – urmărirea neabătută a scopului
pentru care și Hristos a venit (‚Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o cunoașteți”);
dragostea de frați – semnul apartenenței la EL – o dragoste neprefăcută, nu cu
vorba, ci cu fapta și cu Adevărul; compasiunea vie pentru cei pierduți.
Duhul lui Hristos este Duhul adevărului, al realității
lui Dumnezeu. Orice nu este din Duhul nu este din Adevăr și este condamnat la
distrugere. Duhurile de minciună, duhurile rătăcirii s-au înmulțit peste
măsură, în timpul pe care îl trăim. Ele caută să abată pe oameni de la Adevăr,
să-i determine să creadă orice altceva decât pe Hristos, dar dragostea de adevăr
este o garanție (2 Tes. 2:11) că nimeni nu ne poate smulge din mâna Lui.
Duhul este Dumnezeu s-a aflat la lucru în creația Sa, de la început (Gen
1:2). Dumnezeu a vorbit din vechime oamenilor prin Duhul Său aflat în prooroci,
a promis instituirea, prin Duhul, a unei noi creații și, la împlinirea vremii,
a inițiat-o prin întruparea lui Mesia în fecioara Maria, prin Duhul, puterea
Celui Prea Înalt care a umbrit-o și a făcut să zămislească.
Isus a lucrat plin
de Duhul Sfânt și de putere, ne-a dat cuvinte care sunt Duh și viață, a promis
că le va da și urmașilor Săi făgăduința Tatălui. Biserica a început în Ziua
Cincizecimii, prin coborârea Duhului Sfânt și s-a extins prin lucrarea Duhului,
de la Biserica primară (Faptele Apostolilor s-a numit inițial Faptele Duhului)
prin toată istoria zidirii, prin Duhul, a trupului lui Hristos și până în
zilele noastre când Duhul și mireasa zic împreună: „Vino Doamne Isuse!” (Apoc.
22:20)
Ignorarea lucrării Duhului
lui Hristos ar fi o nesocotire grosolana a Realității lui Dumnezeu. El este nu
instrumentul lui Dumnezeu, cum se mai spune uneori, în mod greşit ci chiar
Dumnezeu la lucru în omul mort în greșelile și păcatele lui, pentru a-l aduce
la viață în Hristos; tot El lucrează și în omul născut din nou omorârea
continuă a faptelor firii, continuarea alergării, ducerea acesteia până la
capăt.
Dacă mântuirea noastră ar fi lăsată doar în puterea noastră omenească,
nimeni nu ar trece dincolo de sfințirea exterioară accesibilă sfinților
Vechiului Legământ, sfinți care sunt mai puțin decât Ioan Botezătorul – cel mai
mic în Împărăția lui Dumnezeu „Adevărat vă spun că, dintre cei născuţi din
femei, nu s-a sculat niciunul mai mare decât Ioan Botezătorul. Totuşi, cel mai mic în Împărăţia cerurilor este
mai mare decât el (Matei 11:11). Ceea ce face Dumnezeu Duhul Sfânt în omul răscumpărat este după
Planul Lui veșnic, după puterea și înțelepciunea Lui mai presus de tot ce ar
putea omul să gândească măcar. Cum să nu-ți dorești să lași Duhul Sfânt să
lucreze în ființa ta? Cum să nu asculți de îndemnurile Lui, să nu cauți
călăuzirea Lui permanentă ; cum să nu
urmărești plinătatea Duhului? (Efes. 5 :18).
Duhul de înțelepciune și de
pricepere, duhul de sfat și de tărie, duhul de cunoștință și de frică de Domnul
despre care vorbeşte prorocul Isaia este duhul prin care Hristosul ce veșnic
s-a dezbrăcat de Sine ca să facă Voia Tatălui (Filipeni 2:7 "ci S-a dezbrăcat pe Sine însuşi şi a luat un chip de rob,
făcându-Se asemenea oamenilor."), a
suferit crucea, a disprețuit rușinea păcatului meu și al fiecăruia, și-a asumat
vina mea față Tatăl Său și a primit în El însuși toată pedeapsa ce mi se
cuvenea.
Același Duh aflat la lucru în omul răscumpărat prin Lucrarea lui
Hristos vrea să realizeze în omul aflat în Hristos - parte a noii creații - Voia Tatălui : asemănarea cu Hristos,
de la cunoștință și frică de Domnul, la sfat și tărie, înțelepciune și
pricepere prin golire de sine spre unirea cu Hristos în suferința și moartea
Lui în vederea unei învieri asemănătoare cu a Lui.
Mihai Bruma.
Presedinte APMCR Cornelius
Comentarii
Trimiteți un comentariu