miercuri, 24 aprilie 2013

Scutul credintei - o carte pentru tine

                        


             
                                                Cuvânt înainte
Cartea „Scutul credinţei” este constituită dintr-o serie de mărturii biografice, aparţinând unor personalităţi militare, atât din România, cât şi din alte ţări. Trăirile şi ideile autorilor reliefează diferitele experienţe profesionale şi personale, toate constituindu-se într-un demers în favoare credinţei creştine. Pasajele şi referirile la Sfânta Scriptură constituie o adevărată structură de rezistenţă, o adevărată coloană vertebrală a ideilor şi trăirilor autorilor.
Cei care au acceptat să vorbească despre viaţa lor creştină evocă un început sau o regăsire a credinţei însoţită, în multe cazuri, de recunoaşterea propriilor limitări, neputinţe sau chiar eşecuri. Credinţa este înţeleasă, în general, atât ca o relaţie sau comunicare cu Dumnezeu, cât şi ca un crez demne de urmat, ce determină schimbări pozitive majore la nivelul gândirii, mentalităţii, comportamentului şi acţiunilor, dar şi la nivelul limbajului, capacităţii de comunicare şi a relaţiilor interpersonale.
Experienţele, trăirile şi preocupările împărtăşite surprind, totodată, şi dimensiunea practică a credinţei, aceasta având un rol determinant, începând de la cele mai mici personale şi intime detalii ale existenţei umane, până la decizii ce generează schimbări majore în cursul propriei vieţi sau chiar al istoriei colectivităţilor.
Ţinta finală a tuturor celor care cred şi care se găsesc, încă, în mijlocul trăirilor, preocupărilor şi năzuinţelor prezente este, totuşi, una anticipativă şi escatologică, dimensiunile spaţio-temporale ale existenţei sufletului fiind doar „rampa de lansare” spre binele absolut şi comunicarea cu Dumnezeu.
Prezentul volum poate să ofere un bun prilej de introspecţie celor care se află, încă, pe drumul către credinţă şi să ofere încurajare celor care cred.
General-locotenent prof.univ.dr. Teodor FRUNZETI
                                               Introducere
Lumea în care trăim este dominată de confuzie, îndoială, teamă şi nesiguranţă atât la nivel personal, cât şi colectiv. Aceste frământări şi neajunsuri ale vieţii pot să se răsfrângă asupra noastră chiar şi atunci când năzuinţele şi planurile noastre sunt lăudabile sau când avem parte de realizări deosebite. Avem nevoie de înţelepciune, siguranţă, încredere şi speranţă. Avem nevoie de Dumnezeu. Şi pentru a-L cunoaşte şi a ne bucura de prezenţa şi binecuvântările Sale în viaţa noastră, avem nevoie de Cuvântul Său, Biblia.
 Una dintre convingerile după care s-a condus generalul George Washington (1732-1799), primul preşedinte al SUA, ar putea să fie exprimată în următoarele cuvinte: „Este imposibil să guvernezi lumea aşa cum trebuie, fără Dumnezeu şi fără Biblie.”
Biblia, sau Sfânta Scriptură, este Cuvântul inspirat şi scris al lui Dumnezeu, având un impact semnificativ asupra vieții persoanelor și a națiunilor de-a lungul istoriei, deoarece ,,Toată Scriptura este însuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună.”(2 Timotei 3:16-17)
Când citeşti şi înţelegi Biblia, îţi dai seama că spre deosebire de oricare altă carte, ea este de fapt cea care ,,te citeşte”. ,,Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gândurile inimii.’’ (Evrei 4:12)
Iosua, unul dintre conducătorii remarcabili ai poporului Israel, a primit din partea lui Dumnezeu următoarele porunci însoţite şi de promisiuni: ,,Cartea aceasta a legii să nu se depărteze de gura ta; cugetă asupra ei zi şi noapte, căutând să faci tot ce este scris în ea; căci atunci vei izbândi în toate lucrările tale, şi atunci vei lucra cu înţelepciune. Nu ţi-am dat Eu oare porunca aceasta: Întăreşte-te şi îmbărbătează-te? Nu te înspăimânta şi nu te îngrozi, căci Domnul, Dumnezeul tău, este cu tine în tot ce vei face.” (Iosua 1:8-9)
Generalul Robert E. Lee (1807-1870)  spunea : ,,În toate nedumeririle şi strâmtorările de care am avut parte, Biblia nu m-a lăsat niciodată fără să-mi dea lumină și putere.”
Cartea Faptele Apostolilor din Noul Testament vorbeşte despre Corneliu, un comandant militar roman (sutaș) din Cezareea. Unitatea sa (de aproximativ o sută de oameni) era parte din Cohorta ,,Italiana” care era formată din zece centurii, echivalentul unui batalion militar modern. Corneliu făcea parte dintr-o categorie de neevrei care se închinau Dumnezeului poporului Israel, respectau codul etic din Vechiul Testament şi participau la închinarea de la sinagogă.
El a recunoscut autoritatea lui Dumnezeu şi a Cuvântului Său devenind primul militar creştin despre care citim în Biblie:    
 ,,În Cezareea era un om cu numele Corneliu, sutaş din ceata de ostaşi numită ,,Italiana”. Omul acesta era cucernic şi temător de Dumnezeu, împreună cu toată casa lui. El făcea multe milostenii norodului, şi se ruga totdeauna lui Dumnezeu. Pe la ceasul al nouălea din zi, a văzut lămurit într-o vedenie pe un înger al lui Dumnezeu că a intrat la el, şi i-a zis: ,Cornelie!’ Corneliu s-a uitat ţintă la el, s-a înfricoşat, şi a răspuns: ,Ce este, Doamne?’ Şi îngerul i-a zis: ,Rugăciunile şi milosteniile tale s-au suit înaintea lui Dumnezeu, şi El Şi-a adus aminte de ele.” (Faptele Apostolilor 10:1-4)
 Un scurt fragment dintr-o mărturie din zilele noastre ilustrează valabilitatea şi valoarea credinţei creştine peste veacuri, care în acest volum va fi prezentată şi exemplificată la o scară mai largă. Astfel Scott Braddock, un pilot american care a încheiat cu succes trei misiuni recente fiind  decorat şi căpătând o mare apreciare din partea comandanţilor şi a colegilor, a spus următoarele:
„Succesul meu profesional a devenit cea mai mare slăbiciune a mea. Aveam un gol în suflet pe care am încercat să-l umplu cu realizarile mele.  Am fost plin de mândrie, de aroganță și egoism. În momentul în care alegerile egoiste aproape m-au făcut să-mi pierd familia, am realizat că păcatul stăpânea peste viaţa mea. Am început să înțeleg că în tot acest timp mi-a lipsit o relație autentică cu Dumnezeu; nu citeam Biblia, mă rugam doar de formă înainte de masă, mergeam duminica la biserică, apoi pentru tot restul săptămânii uitam de Dumnezeu.
Fiind într-o asemenea stare, Dumnezeu mi-a deschis ochii şi m-a ajutat să înţeleg realitatea pe care o trăiam, faptul că El dorea să-mi ofere mult mai mult şi că avea alte aşteptări de la mine. Dumnezeu a dat o nouă direcţie vieţii mele, familiei şi activităţii profesionale. Relația  mea cu Isus Hristos a produs o schimbare profundă în toate aspectele vieţii. Valoarea pe care o am în faţa Lui trece dincolo de abilităţile şi performanţele mele. Credinţa în El îmi dă certitudinea că totul este sub controlul Său și că toate lucrează împreună pentru binele meu. Am parte de o bucurie care trece dincolo de satisfacţiile de moment, bucurie pe care nu aş putea-o dobândi nicicând prin căutările şi realizările mele egoiste. Am înţeles că pot să trăiesc o viață mult mai bună, mai plină de împliniri aici pe pământ, ştiind în acelaşi timp că ceea ce este mai bun va veni în Împărăţia Sa veşnică.”
Elementele definitorii ale credinţei celor prezentaţi în această carte ar putea fi rezumate astfel:
Dumnezeu s-a descoperit pe Sine ca existând în Trei Persoane - Tatăl, Fiul, Duhul Sfânt – şi este veşnic, sfânt, drept, dragoste, atotputernic, atotprezent, atotcunoscător.
Planul de mântuire a fiinţei umane a fost anunţat şi pregătit de Dumnezeu prin intermediul poporului Israel şi al proorocilor Vechiului Testament. Acesta a fost realizat prin Persoana lui Isus Hristos, deopotrivă Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, care a trăit o viaţă fără păcat, dar care a fost răstignit nevinovat pe o cruce şi omorât pentru păcatele omenirii. Apoi El a înviat şi s-a înălţat la cer, de unde într-o zi se va întoarce pentru a judeca vii şi morţii.
Este necesară conştientizarea şi recunoaşterea păcatelor înaintea Lui Dumnezeu şi totodată acceptarea Evangheliei prin pocăinţă şi prin credinţă în Isus Hristos pentru dobândirea mântuirii veşnice.
Creştinul trebuie să aibă parte de o înnoire a vieţii, prin lucrarea Duhului Sfânt, potrivit cu învăţătura Sfintelor Scripturi şi care să se manifeste printr-o vieţuire curată - în gând, vorbă şi faptă -  înaintea lui Dumnezeu şi în relaţiile cu cei din jur: familie, biserică, locul de muncă, societate.
Recunoaşterea dependenţei de Dumnezeu – ajutor, înţelepciune, călăuzire, protecţie - poate şi trebuie să fie exprimată prin rugăciune.
Manifestarea dorinţei de a fi în comuniune cu ceilalţi credincioşi şi de implicare în slujirea aproapelui este o dovadă a dragostei creştine.         
Titlul cărţii este inspirat tot din Sfânta Scriptură: ,,Scutul meu este în Dumnezeu, care mântuieşte pe cei cu inima curată” (Psalm 7:10) şi ,, …luaţi scutul credinţei…” (Efeseni 6:16)
În viaţa noastră putem să avem parte de mai multe ,,scuturi” care să ne ofere siguranţă: familia, prietenii, sănătatea, poziţia socială, posesiunile materiale, etc. Mai devreme sau mai târziu însă, toate acestea se vor dovedi a fi insuficiente în faţa dificultăţilor şi provocărilor vieţii, care adeseori ne iau prin surprindere şi ne găsesc nepregătiţi să le facem faţă. În cele din urmă, doar credinţa în Dumnezeul cel Atotputernic şi în promisiunile Cuvântului Său poate să ne ofere siguranţă, ajutor şi speranţă.
Gabi Gheorghiaş – capelan militar (pastor), reprezentant al bisericilor neoprotestante (Baptista, Crestina dupa Evanghelie, Penticostala) din cadrul Secţiei Asistenţă Religioasă din Statul Major General
  William K. Harrison Jr. (1895-1987) – SUA 
General-locotenent William K. Harrison Jr. s-a născut pe 7 septembrie 1895, la Washington, D.C. A absolvit Academia Militară ,,West Point” în anul 1917. Ca ofiţer de cavalerie, între 1920-1930, a îndeplinit diferite misiuni în SUA, precum şi în Franţa, Filipine şi Spania. În anul 1944, a fost locţiitorul comandantului Diviziei 30 Infanterie şi cel mai decorat militar din cadrul acestei unităţi, apreciată de generalul Eisenhower ca fiind ,,cea mai bună divizie de infanterie din cel de-al Doilea Război Mondial”. De asemenea, William K. Harrison Jr. a fost primul american care a intrat în Belgia ca şef al Forţelor Aliate. În 1945 el a fost numit comandant al Diviziei 2 Infanterie, care era staționată în Cehoslovacia. După război, din 1946 până în 1949, a făcut parte din Statul Major al generalului Douglas MacArthur.
În decembrie 1951, el a fost numit locţiitor al comandantului Armatei 8 din Coreea iar în ianuarie 1952 a fost ales să facă parte din delegaţia pentru încheierea unui armistiţiu sub supravegherea Organizaţiei Naţiunilor Unite. Activitatea sa a culminat în 27 iulie 1953, odată cu semnarea documentelor Armistiţiului pentru Pace, ca delegat şef  din partea  ONU, în cadrul unei ceremonii la Panmunjom, care se află la graniţa trasată între Coreea de Nord şi Coreea de Sud. Armistițiul este în continuare singura măsură încă valabilă pentru menţinerea păcii în Peninsula Coreeană.
 În perioada 1954 - 1972, a fost preşedintele Asociaţiei Ofiţerilor Creştini din SUA. (Officers Christian Fellowship - OCF -  www.ocfusa.org )
William K. Harrison Jr. a fost un om activ, dar, de asemenea, nu a lăsat deoparte Cuvântul lui Dumnezeu - Biblia. Pe când era cadet  la ,,West Point”, a început să citească Vechiul Testament o dată pe an, iar Noul Testament de patru ori pe an. Viaţa lui demonstrează că este posibil  chiar şi pentru cele mai importante şi ocupate persoane să fie antrenate  în studierea  sistematică a Cuvântului lui Dumnezeu. Prin viaţa sa, William K. Harrison Jr. a demonstrat cât de benefic este să ai o gândire modelată de înţelepciunea divină. Cei care l-au cunoscut cel mai bine au susţinut că fiecare domeniu al vieţii sale şi orice problemă cu care se confrunta, era abordată din perspectiva a ceea ce învaţă Sfânta Scriptură.
Referindu-se la importanţa Bibliei, William K. Harrison Jr. spunea: ,,Niciodată nu poţi să dobândeşti o gândire  creştină, fără citirea Scripturilor în mod regulat, deoarece nu poţi fi profund influenţat de ceea ce nu cunoşti. Dacă eşti plin de Cuvântul lui Dumnezeu, viaţa ta poate fi apoi formată şi condusă de Dumnezeu în relaţii, în modul de creştere a copiilor, în carieră, în deciziile etice, în moralitatea interioară. Singurul mod de a dezvolta o gândire creştină este prin Cuvântul lui Dumnezeu!”
Vorbind despre rolul comandantului dintr-o perspectivă creştină, generalul Harrison spunea:
În conformitate cu abilităţile şi resursele date de Dumnezeu, comandantul care este creştin  are toate motivele să obţină cele mai bune rezultate deoarece: 
Dumnezeu are un scop  şi un plan specific pentru viaţa lui. „Căci noi sîntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune, pe cari le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele.” (Efeseni 2:10)
Dumnezeu este implicat în procesul de promovare în carieră, indiferent de factorul uman implicat.  „Căci nici dela răsărit, nici dela apus, nici din pustie, nu vine înălţarea. Ci Dumnezeu este Cel ce judecă: El coboară pe unul, şi înalţă pe altul.” (Psalmul 75:6,7)
Dumnezeu supraveghează viaţa şi cariera sa. „Şi Dumnezeul meu să îngrijească de toate trebuinţele voastre, după bogăţia Sa, în slavă, în Isus Hristos.” (Filipeni 4:19) „Mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate lucrurile; căci aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos Isus, cu privire la voi.” (1 Tesaloniceni 5:18)
Dumnezeu îl va sprijini pentru a îndeplini orice misiune încredinţată şi îi va oferi pace minţii, indiferent de circumstanţe, celui ce se încrede pe deplin în El. „Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte.” (Ioan 14:27); „Bucuraţi-vă totdeauna în Domnul! Iarăşi zic: Bucuraţi-vă! Blândeţea voastră să fie cunoscută de toţi oamenii. Domnul este aproape. Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri. Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus.” (Filipeni 4:4-7)
Generalul Harrison a lăsat şi câteva principii demne de urmat de către un comandant, principii puse în practică de el însuşi:
Câştiga încrederea!
Problema principală a comandantului este de a câştiga şi a menţine încrederea maximă a subordonaţilor săi, aşa încât aceştia  nu doar să accepte dificultăţile  inerente care rezultă din îndeplinirea ordinelor sale, ci să aibă încredere în competenţa sa. Fiecare comandant mare a câştigat încrederea subordonaţilor săi, o încredere care a supravieţuit chiar şi unor mari înfrângeri. Comandantul trebuie să câştige încrederea şi loialitatea prin propriile sale acţiuni. Nimeni nu poate face acest lucru în locul său. Ne putem înşela uneori superiorii sau colegii, dar niciodată subordonaţii.
Demonstrează  loialitate!
Un lucru trebuie să fie ştiut de către fiecare comandant: loialitatea începe de sus, nu de jos. Dacă un şef îşi doreşte loialitatea subordonaţilor săi, el trebuie să le fie mai întâi loial.
Ai încredere în tine însuţi!
Trebuie să crezi cu tărie că poţi să te descurci în îndeplinirea misiunii, privind obstacolele ca pe nişte provocări, mai degrabă, decât ca pe nişte piedici.  Trebuie să fii încrezător că poţi să înţelegi şi să analizezi  problemele cu care te confrunţi, luând decizii ferme, dând ordine clare şi impunându-ţi voinţa, în ciuda dificultăţilor. Chiar şi cel mai echipat om, în ceea ce priveşte caracterul, nu poate reuşi decât dacă îşi cunoaşte profesia şi ştie ce are de făcut. Trebuie să fii mereu dispus să înveţi şi să petreci timp în aprofundarea cunoştinţelor profesionale.
Porneşte de la ideea că intenţia celorlalţi este bună!
Este bine să presupui că oamenii încearcă să facă tot ce le stă în putinţă.  Desigur, acest lucru nu este întotdeauna adevărat, dar ai avantajul de a te feri de o suspiciune nejustificată şi de a fi critic înainte de a fi cazul. În acest fel, oamenii îşi vor da seama că, în calitate de lider, eşti acolo pentru a ajuta, nu pentru a găsi o vină.
Solicită ascultare!
Solicită ascultare deplină. Nu trece cu vederea ceea ce este o neascultare deliberată sau neglijenţă. Desigur, pedeapsa trebuie să fie corespunzătoare cu gravitatea faptei. Trebuie să te asiguri că neascultarea aparentă nu este rezultatul ignoranţei, lipsei de experienţă sau a neînţelegerii. Încearcă să cunoşti faptele reale înainte de a lua măsuri. Încearcă să nu vorbeşti aspru sau critic la adresa unei persoane în prezenţa altora. Evită umilire publică a unui individ, cu excepţia cazului în care este singura posibilitate care-l va determina să înveţe.
Recunoaşte-ţi greşelile!
Uneori ordinele proprii sunt greşite. Atunci singurul lucru corect este să-ţi asumi responsabilitatea. Recunoaşterea  greșelii nu va reduce autoritatea cuiva, ci mai degrabă o va întări.
Promovează și oferă sprijin!
După ce comandantul câștigă încrederea și sprijinul subordonaților, acestea trebuie să fie conservate. Una dintre cele mai rapide modalități de a le pierde este să împiedici un subordonat să fie promovat. Aproape întotdeauna se poate găsi destul de repede un înlocuitor,  deoarece nimeni nu este indispensabil.
Petrece timp cu subordonaţii!
Liderul ar trebui să petreacă cât mai mult timp cu cei de la nivelul inferior al lanţului de comandă. În cazul în care subordonaţii acţionează greşit, atunci se poate vedea mai uşor unde există disfuncţionalităţi în lanţul de comandă. Desigur, toată lumea ştie acest lucru, dar de prea multe ori nu procedăm astfel. Mai mult, cu cât te afli într-o poziţie mai înaltă, cu atât este mai dificil să realizezi această supervizare. Asta înseamnă că un  comandant trebuie să facă un efort deosebit pentru a fi cât mai aproape de subordonaţi.
Gândeşte întotdeauna în perspectivă!
Comandantul trebuie să fie cu un pas în faţa subordonaţilor săi în ceea ce priveşte planificarea şi îndeplinirea obiectivelor. El stabileşte ritmul pentru personalul său, şi nu aşteaptă ca un subordonat să facă anumite propuneri în lipsa a ceva mai bun. Comandantul trebuie să fie scânteia care menţine funcţionarea motorului.
Richard DANNATT – Marea Britanie
General (r.) Richard Dannatt s-a născut la 23 decembrie 1950, fiind unul dintre cei mai respectaţi generali britanici ai timpurilor moderne. În urma atacurilor de la 11 septembrie 2001, în calitate de comandant al Corpului Aliat de Reacţie Rapidă, a condus  planificarea operaţiilor şi a dislocărilor în Irak şi Afganistan. A trecut în rezervă  în august 2009, după patruzeci de ani de activitate şi după trei ani ca şef al Statului Major al Forţelor Terestre Britanice. La fel cum a militat pentru bunăstarea soldaţilor, a luptat şi pentru o strategie de apărare în măsură să facă faţă, într-un mod adecvat, ameninţărilor cu care ne confruntăm în secolul XXI.
În perioada  noiembrie 2009 - mai 2010, generalul Dannatt a fost consilierul lui David Cameron pe probleme de apărare. Richard Dannatt este totodată şi un creştin remarcabil, credinţa sa fiind împărtăşită de către soţie şi cei patru copii ai săi.
,,Am debutat în cariera militară în Irlanda de Nord, la vârsta de douăzeci şi doi de ani. Pe data de 7 februarie 1973 eram în Belfast, în circumstanţe foarte neplăcute, la sfârşitul unei zile cu multe împuşcături şi victime. La un moment dat, doi trăgători au înconjurat poziţia pe care o ocupasem împreună cu plutonul meu. În timp ce prezentam planurile de redislocare unuia dintre comandanţii mei, deodată o ploaie de gloanţe a măturat strada.  Caporalul şi şoferul au fost împuşcaţi, şoferul murind mai târziu. Eu am plecat însă de acolo neatins.
Doi ani mai târziu, pe 17 iulie 1975, eram împreună cu comandantul de companie într-o operaţie de deminare în Irlanda de Nord. Am înaintat către o poziţie mai bună de unde să putem observa un obiect suspect. După câţiva metri, comandantul de companie mi-a înmânat o fotografie aeriană pe care urma să o studiez, în timp ce el a înaintat singur. Peste câteva secunde, la treizeci de metri distanţă, au fost detonate 35 kg de exploziv comercial. Prietenul meu a fost ucis pe loc. Din nou, Dumnezeu a avut milă de mine.
După încă doi ani, pe 15 martie 1977, conduceam maşina pe o autostradă din Germania de Vest, de la Berlin către Hook, Olanda. Mergeam acasă pentru a mă căsători. Era în zorii zilei şi eram foarte obosit. Am aţipit la volan iar maşina a ieşit de pe carosabil cu o viteză foarte mare, trezindu-mă direct pe un câmp. Fericirea face că am ieşit de pe şosea exact în acel loc, deoarece acolo câmpul şi drumul se aflau la acelaşi nivel. La doar două sute de metri mai în faţă, era un parapet şi o pădure. Aşa că şi de data aceasta am scăpat cu viaţă, ieşind din maşină fără nicio zgârietură.
În ciuda acestor trei situaţii limită prin care am trecut şi din care am ieşit teafăr şi nevătămat, nu m-am gândit nicio clipă că ar fi cazul să-mi evaluez viaţa.  Aşa se face că opt luni mai târziu, pe 11 noiembrie 1977, în timp ce mă aflam la sediul batalionului meu, în Berlin, am suferit un accident vascular cerebral major, la doar 26 de ani, care m-a făcut incapabil să vorbesc, partea dreaptă a corpului fiind paralizată. O mare parte din următorii doi ani i-am petrecut cu recuperarea, de aceea am luat serios în calcul retragerea mea din armată. Comandantul meu însă m-a încurajat să nu fac acest lucru.
Perioada de recuperare a însemnat  pentru mine un timp prielnic să-mi analizez întreaga viaţă şi aşa mi-am dat seama că angajamentul meu faţă de Dumnezeu fusese făcut până atunci cu doar o jumătate de inimă.  Apoi am conştientizat faptul că supravieţuirea mea din accidentul vascular cerebral sau  din celelalte experienţe limită erau de fapt „invitaţiile” lui Dumnezeu pentru a-mi dedica viaţa lui Hristos.
Cele patru săptămâni de şedere în pat au contribuit semnificativ la schimbarea vieţii mele  de creştin, simţind că deşi Dumnezeu mă avertizase de câteva ori, El a avut multă răbdare cu mine. Am primit atunci multe scrisori de încurajare şi simpatie de la familie şi prieteni – eram căsătorit de mai puţin de un an. Dintre toate însă, era o scrisoare ce a avut un impact deosebit asupra mea.

Ea venea de la un creştin mai în vârstă care se ruga pentru mine, şi conţinea câteva versete pline de speranţă:„Fiule, nu dispreţui pedeapsa Domnului şi nu-ţi pierde inima când eşti mustrat de El. Căci Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte. Părinţii noştri, în adevăr ne pedepseau pentru puţine zile, cum credeau ei că e bine, dar Dumnezeu ne pedepseşte pentru binele nostru, ca să ne facă părtaşi sfinţeniei Lui.” (Evrei 12: 5,6,10).
Mi-am dat seama atunci că eram un fiu pentru care  Dumnezeu nu a avut altă opţiune decât să folosească din dragoste „o nuia”. Refuzasem de trei ori în trecut să învăţ lecţia pocăinţei.
Pe măsură ce anii au trecut şi am înţeles semnificaţia lecţiilor învăţate, eu şi soţia mea putem să ne bucurăm şi să-L lăudăm pe Dumnezeu pentru căile Lui tainice, dar înfăşurate în dragostea Sa.

În ceea ce fac, a cere oamenilor să-şi rişte vieţile face parte din meserie, dar făcând lucrul acesta fără să le ofer şansa să înţeleagă faptul că există viaţă după moarte este ca o trădare...Calităţile şi valorile militare de bază sunt importante ca şi fundament moral  al conducerii, dar viaţa, moartea, învierea şi promisiunile unice ale lui Hristos oferă acea oportunitate care, cred eu, duce privilegiul conducerii la un alt nivel.”
 Freddy McFARREN - SUA
General-locotenent (r.) Freddy E. McFarren, originar din Texas, a absolvit Academia Militară ,,West Point” în anul 1966. A participat la Războiul din Vietnam și la primul război din Golf (1990-1991). A comandat Divizia 24  Infanterie Mecanizată de la Fort Riley. A fost şef al Oficiului de Cooperare Militară SUA - Egipt, la Cairo. În cadrul Pentagonului, a fost director pentru Instrucţie în cadrul Forţelor Terestre. Înainte de a trece în rezervă, în 2003, a fost comandantul  Armatei a V-a de la Fort Sam Houston, Texas. Generalul McFarren și soția sa, Aubrey, au doi fii.
Freddy E. McFarren a vizitat România în anul 2010, cu ocazia participării la Conferinţa Internaţională a Capelanilor Evanghelici.
,,Am crescut într-un orășel mic din Texas în timpul anilor 1950. Viața era centrată în jurul familiei, prietenilor, bisericii și școlii. Așa cum mulți au spus, viața era mai simplă în acele vremuri. Valorile morale le-am preluat de la părinți și bunici, cât și de la alți adulți, precum profesorii de școală sau slujitorii bisericii. De la o vârstă fragedă mi-a fost foarte clar, privind la toate făpturile minunate de pe pământ, că lucrurile nu au apărut la întâmplare, că există Dumnezeu. Nu aveam o relaţie solidă cu Dumnezeu, dar eram convins că El există.
Cariera mea militară a început într-un mod ciudat. Unii oameni îşi doresc încă de mici o carieră militară. Pe mine însă nu m-a interesat. Fiind un bun texan, mi-am dorit întotdeauna să devin jucător în prima ligă de fotbal american. Aşa că am mers la Academia Militară a Statelor Unite ,,West Point”, New York, doar ca să fiu în echipa de fotbal a armatei. În vremea aceea, ca și acum, această Academie era extrem de pretențioasă în toate aspectele vieții de cadet. În afară de colegii de clasă, pe nimeni nu interesa problemele tale.
Capela, construită în jurul anului 1900, este o clădire magnifică în stil gotic, așezată în locul cel mai proeminent de la ,,West Point”. Simțeam cum îmi cresc puterile doar privind la clădirea aceea măreață. Participarea la serviciile de capelă era obligatorie și era considerată parte din educația noastră. Cred, până astăzi, că participarea la serviciile de capelă a constituit o parte integrantă a experienței mele educative. Orga cu tuburi este una dintre cele mai mari din lume.

Serviciile începeau și se terminau cu un cor mare de cadeți care intrau și ieșeau în pas de marș cântând cântece bisericești tradiționale. Întreg acel cadru te făcea să simți prezența lui Dumnezeu. Dar fiind tânăr și puternic, nu am crezut că am nevoie de o relație personală cu Dumnezeu. Știam că El există, dacă am nevoie de El, și eram mulțumit cu atât.
După absolvirea Academiei, m-am căsătorit şi întrucât nici eu, nici soţia nu am avut membri apropiați din familie care să fi fost în armată, n-am știut de fapt ce ne așteaptă. Am absolvit şi Școala de Aviație ca să devin parașutist. Pe atunci eram tot mai încrezător că pot să mă descurc singur.
La mai puțin de un an, m-am oferit să merg voluntar în Vietnam. Nu eram prea entuziasmat, dar am considerat că era şi datoria mea. Am fost instruit să-mi servesc țara, fie că înțelegeam, fie că nu. Faptul că treizeci dintre colegii mei de clasă de la ,,West Point” au murit în Vietnam, a avut un impact profund asupra mea.
În Vietnam am fost consilier pe lângă un batalion vietnamez. Erau soldați puternici și curajoși, și am avut multe de învățat de la ei. Echipa mea de patru persoane le asigura sprijin aerian care includea misiuni de aprovizionare și evacuări medicale. Eram pricepuți la slujba noastră și am dezvoltat o relație strânsă cu vietnamezii. A fost un timp care m-a influențat puternic ca să învăț tot ce aveam nevoie pentru profesia mea. Tot atunci şi acolo, am învăţat şi lecții de viață care au rămas cu mine până acum.
După ce am fost împușcat în ajunul anului nou din 1968, îmi aduc aminte că eram într-un spital din Da Nang și i-am mulțumit lui Dumnezeu că am scăpat cu viaţă.
După Vietnam, am fost parașutist în Divizia 82 Aeropurtată. Noi eram ,,garda de onoare” a Statelor Unite, pregătiți să fim trimiși oricând, în orice parte a lumii. Nici în acea perioadă nu credeam că am nevoie de ajutorul lui Dumnezeu.
După ce am studiat psihologie aplicată la Universitatea Duke, m-am întors la ,,West Point” în calitate de comandant a peste o sută de cadeți. Era datoria mea să-i conduc, să-i antrenez, să-i învăț şi să-i mentorez pe acești tineri. Întrucât nu mi-a plăcut cum am fost eu tratat când am fost cadet, am încercat din greu să le fiu de ajutor.
 În acea perioadă am început să trăiesc un sentiment de incertitudine şi să simt că viaţa mea nu este așa cum ar trebui să fie. Lipsea ceva. Încercam să particip la slujbele de la capelă în fiecare duminică. Puteam simți prezența lui Dumnezeu în clădirea aceea. Am început apoi să merg la o întâlnire cu un grup de prieteni, unde se studia Biblia săptămânal. Îmi făcea plăcere să fiu cu prietenii mei și cu familiile lor, dar ceva tot nu era cum trebuie.

Mi-am cumpărat atunci o cruciuliță frumoasă ca să o port. Credeam că aşa voi putea arăta tuturor că sunt creștin. Citind însă mai multe despre a doua venire a lui Hristos am fost puternic impresionat. Datorită gândirii mele analitice, am examinat evenimentele care au loc în lume și totul părea să aibă sens.
Unul dintre capelanii de la ,,West Point” mi-a spus într-o zi cu sinceritate că prin tot ceea ce făceam de fapt eu încercam să-mi dovedesc mie însumi că sunt creștin. Avea dreptate. Şi mi-a mai spus că tot ce trebuie să fac este să recunsc că sunt de fapt un păcătos care are nevoie de Isus Hristos pentru mântuirea sufletului. Nu aveam nicio problemă să recunosc că nu mi-am trăit viața așa cum ar fi trebuit – în gând, cuvânt şi  faptă. Credeam în existenţa lui Dumnezeu, dar de ce era atât de important să-L recunosc pe Isus Hristos ca Mântuitor?
Egoul meu masculin şi puternic îmi bloca înțelegerea. După toți anii petrecuți la biserică și la școala duminicală, mi-am dat seama că eu nu înțelesesem și nu acceptasem niciodată ,,conceptul de trinitate”.
Într-o zi, după ce am venit acasă, am servit cina și m-am așezat în fotoliul favorit ca să mă uit la televizor. Am adormit repede. Apoi m-am trezit și am început să schimb canalele. M-am oprit la un program unde cineva vorbea despre a doua venire a lui Hristos. La sfârșitul programului a lansat o provocare telespectatorilor să ia în serios nevoia de mântuire. 

Am simțit nevoia să mă rog și eu, apoi am avut parte de o experienţă minunată când parcă o povară imensă a fost luată de pe sufletul meu, aşa că am început să plâng. Trăiam un sentiment extraordinar de pace sufletească. Hristos era de acum o Persoană reală, importantă şi prezentă în viaţa mea. Din acel moment am crezut în Dumnezeu care există în trei Persoane: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.
Momentul deciziei de a accepta pe Dumnezeu în viaţă este diferit pentru fiecare om. Ce binecuvântare este să știi însă că Dumnezeu, Creatorul Universului, ne cunoaște pe fiecare în mod personal! Am văzut apoi cum multe  s-au schimbat în viaţa mea după ce am înțeles acest lucru. Dumnezeu ne-a dat Biblia ca să ne învețe cum să ne trăim viața în toate domeniile – la locul de muncă, în familie, în rezolvarea poblemelor de zi cu zi, în relaţia cu cei din jur etc.

Apoi darul rugăciunii ne permite nouă, niște ființe neînsemnate, să vorbim cu Dumnezeu, iar părtășia cu alți credincioși ne dă putere  în alergarea care ne stă înainte. Eu cred că acest ajutor ceresc este vital pentru oricine, cu atât mai mult pentru militarii care uneori îşi riscă viaţa.
În Evanghelia după Ioan 8:32, citim: „Veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face slobozi”. Am văzut acest verset binecunoscut înscris pe turnul unei prestigioase universități din Texas.  Am putea crede că simpla cunoaștere te eliberează. Cunoașterea este importantă, dar nu este suficientă, dacă ne gândim la toți oamenii foarte educați care i-au tratat rău pe ceilalți. Acest verset este înscris şi pe sediul CIA (Central Intelligence Agency). Dar felul în care este înţeles adevărul aici, nu reprezintă sensul deplin al versetului.
 În Evanghelia lui Ioan 14:6, Domnul Isus Hristos spune: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”. Pentru mine această libertate vine în diferite moduri. Pentru militari, poate că cel mai atrăgător mod ar fi să înțeleagă că Dumnezeu este în control cu privire la orice aspect al vieții. Desigur, avem libertate  de alegere. Dar dacă ascultăm de Dumnezeu, El ne va da călăuzirea și direcția cea bună. Să ai această libertate, înseamnă să ai o tărie enormă în orice aspect al vieții.
 Din punct de vedere profesional, cunoașterea Adevărului mi-a dat o siguranță și o credință extraordinară atunci când am condus o brigadă aeropurtată în timpul Războiului din Golf. Faptul că L-am cunoscut pe Domnul Isus Hristos ca Mântuitor personal, mi-a dat pace în inimă atunci când aveam atât de multe presiuni pe umerii mei. Cred că având această pace, poți funcționa mai bine în toate privințele.
În armată multe lucruri depind de comisiile care verifică rezultatele în vederea deciziilor de promovare şi desemnare pentru poziții de comandă. Rezultatele acestor decizii sunt ceea ce numim noi „liste”. După ce am devenit creștin, nu m-am mai îngrijorat la fel de mult cu privire la aceste „liste”. Când nu am fost selectat pentru poziția de comandant de batalion de prima dată, am fost dezamăgit, dar am știut că Dumnezeu este în control.

 Anul următor am fost pe listă și mi s-a dat să comand vechiul meu batalion din Divizia 82 Aeropurtată.  Aceasta era poziția pe care mi-o doream cel mai mult, dar care nu fusese disponibilă cu un an mai devreme. Dumnezeul  Cel viu este Stăpân peste toate situațiile din vieţile noastre.
Înainte de a fi credincios, mă întrebam de ce se întâmplă lucrurile într-un anumit fel. După ce am devenit credincios, era fascinant să urmăresc ce se întâmplă atunci când îţi pui toată încrederea în Dumnezeu.
Știm că pe măsură ce urci mai sus pe scara ierarhică, se poate să fii tot mai singur. Eu am descoperit aici şi rolul deosebit al capelanilor cu care am discutat deschis tot felul de subiecte. Aceştia au oportunitatea unică să vadă și să înțeleagă unitatea militară dintr-o perspectivă diferită. Totodată ei sunt cei cărora comandanţii şi subordonaţii li se pot adresa, pentru a cere împreună ajutorul lui Dumnezeu.
 În armatele zilelor noastre există numeroase presiuni şi crize care apar în timpul desfăşurării programelor de instruire, a misiunilor de luptă, în familie, prin pierderea celor dragi, a constatării unor probleme de sănătate etc. Nu știu cum aș fi împlinit toate responsabilitățile mele fără capelanii care m-au ajutat.
 Acum, mulţumesc lui Dumnezeu că s-a îngrijit în fiecare zi de mine, de soldații mei și de familiile noastre, şi mi-a dat ocazia să dezvolt legături de prietenie cu oameni extraordinari. Ce mare binecuvântare este aceasta pentru orice militar!
Robert şi Paula VAN ANTWERP - SUA
General-locotenent (r.) Robert L. Van Antwerp Jr. s-a născut la 27 ianuarie 1950. În anul 1972 a absolvit Academia Militară ,,West Point”. În perioada 2007-2011 a fost comandantul Corpului de Ingineri din cadrul Forţelor Terestre ale SUA (USACE), supervizând cea mai mare parte a infrastructurii civile naţionale și a construcțiilor militare. Corpul de Ingineri al Armatei SUA  este format din aproximativ 37 000 de angajaţi civili şi militari, asigurând administrarea a 250 de baze militare, în aproape o sută de ţări.
 În timpul mandatului generalului Van Antwerp, Corpul de Ingineri al SUA a contribuit la planificarea şi finalizarea a numeroase proiecte de reconstrucţie în Irak şi Afganistan. A reuşit să dezvolte cea mai puternică mobilizare în domeniul contrucţiilor militare de la Al Doilea Război Mondial. De asemenea, a fost implicat în numeroase situaţii de urgenţă la nivel intern şi internaţional.
Împreună cu soţia sa Paula  a acceptat să împărtăşească  unele experienţe de viaţă care i-au condus pe amândoi către Dumnezeu şi către o viaţă împlinită.
Robert Van Antwerp
,,Deşi am fost confirmat într-o biserică în perioada adolescenţei, nu credeam în Hristos ca Mântuitor. Eram în Hawaii în 1976, când soţia mea a făcut acest pas al credinţei.
 Paula VanAntwerp
Deşi familia mea participa frecvent la slujbele bisericii, acasă nu discutam niciodată  subiecte care aveau legătură cu credinţa creştină, nu citeam Biblia şi nu ne rugam decât la masă. Oricum mă consideram o creştină de vreme ce, copil fiind, am fost botezată. M-am căsătorit cu Robert în biserica pe care o frecventam şi am pornit pe drumul vieţii de familie foarte încrezători şi entuziasmaţi.
Am rămas însărcinată cu primul nostru copil, dar am avut un avort spontan cu complicaţii deosebit de grave cinci luni mai târziu, fiind aproape de moarte. Această experiență m-a făcut conştientă de realitatea morţii şi m-a făcut să doresc să Îl cunosc mai bine pe Dumnezeu. Un an mai târziu, am avut un băieţel sănătos şi totodată ne-am mutat în Hawaii. Aveam tot ce mi-aş fi dorit: o căsnicie fericită, locuiam în ,,paradis”, aveam o casă, un copil reuşit…

Deci viaţa mea era perfectă. Cu toate acestea, la câteva luni după ce ne-am mutat, am început să experimentez o singurătate imensă, un gol dureros. Căutam tot felul de cărţi în bibliotecă pentru a-mi umple timpul. Într-o zi m-am trezit citind ,,Secretul fericirii” de Billy Graham. Cred că titlul m-a atras dorind cu disperare să cunosc şi eu secretul fericirii. Mesajul cărţii era inspirat din Predica de pe Munte, Evanghelia după Matei, capitolul cinci, şi venea în întâmpinarea acelei dorinţe de a cunoaște mai multe despre Dumnezeu.
Soțul meu era mult timp plecat în acea perioadă de început. După ce ne-am căsătorit, nu obişnuiam să mergem la biserică. Dar citind cartea lui Billy Graham, am decis să merg la o biserică. M-am simțit mult mai bine în duminica aceea când m-am înscris pentru a participa la diferite acţiuni creştine în sprijinul celor aflaţi în diverse nevoi, apoi participând la slujbele bisericii sau cântând în cor. Simţeam că am mare nevoie să fiu alături de oameni care aveau un scop. O săptămână mai târziu, m-am înscris ca voluntar pentru o acţiune la care urma să răspundem la telefon şi să stăm de vorbă cu cei care doreau să audă mai multe despre felul în care Hristos poate să le schimbe viaţa.
Mi-am dat seama imediat că nu eram în măsură să răspund la asemenea întrebări, pentru că eu însămi nu ştiam ce înseamnă să ai o viaţă nouă în Isus Hristos! Am împărtăşit această problemă pe care o aveam cu cei care coordonau această acţiune. Am fost dispusă să ascult despre ce înseamnă să ai o viaţă nouă în Hristos. Dumnezeu mi-a sensibilizat inima şi am simţit o dorinţă puternică de a experimenta şi eu această ,,viață nouă”. M-am rugat cerând lui Hristos să mă mântuiască, să mă binecuvânteze şi să umple golul din viaţa mea cu o bucuria deplină. Pot să mărturisesc faptul că începând din acele momente şi până în ziua de azi această bucurie a rămas în viaţa mea.
În urma acestei experienţe personale am simţit o puternică dorinţă de a spune şi soţului, surorilor, fratelui şi părinţilor mei ceea ce s-a întâmplat cu mine. Știam că ei nu au experimentat încă această viață nouă în Hristos. Ei știau despre Isus, dar nu aveau o relaţie personală cu El. La început au crezut cu toţii că am înebunit, însă pe parcursul anilor următori toţi au avut parte de această schimbare punându-şi şi ei încrederea în Hristos. Au fost zile în care credința mea a fost întărită, ştiind că același Dumnezeu care a produs această schimbare în viaţa mea, a făcut-o şi în vieţile lor.
Robert Van Antwerp
Imediat după ce mi-am încredinţat şi eu viaţa lui Hristos, ne-am alăturat ca familie unui grup de studiu biblic şi am început să participăm la slujbele de la capelă. Am început să înţeleg că scopul meu în viaţă este să mă încred Hristos, să devin tot mai asemănător Lui, să mă alătur celor care se închinau şi slujeau împreună la capelă  şi să-i îndrum şi pe alţii pe calea credinţei. Relaţia mea cu Hristos a schimbat nu doar viaţa mea de familie, ci şi activitatea mea profesională.
Atât rugăciunea, cât şi studiul biblic au devenit parte integrantă din practica spirituală  zilnică, având bucuria apropierii de Dumnezeu. Am început să-mi  iubesc mai mult soţia şi familia, fiind dispus să mă sacrific şi să-mi trăiesc credinţa făcând-o parte din viaţa mea personală şi profesională. De asemenea, m-am alăturat Asociaţiei Ofiţerilor Creştini (Officer’s Christian Fellowship - OCF ), fiind ulterior chiar preşedintele acesteia timp de zece ani.
Unul dintre principiile de viaţă pe care l-am urmat atunci când a venit vorba despre stabilirea priorităţilor ar putea fi ilustrat în felul următor: Dacă ar trebui să aşezaţi nuci şi orez într-un borcan,aţi putea opta să puneţi nucile mai întâi (ele reprezentând lucrurile cele mai importante), urmând ca boabele de orez să se strecoare printre nucile din borcan şi să ocupe locul care mai rămâne. Dacă aţi inversa ordinea, orezul ar ocupa prea mult spaţiu, iar nucile nu ar mai avea loc.
Paula Van Antwerp
Au trecut mai bine de treizeci de ani de la experienţele relatate anterior şi pot să spun că nu au fost divorțuri în familia noastră extinsă. Dragostea și adevărul divin ne-au ţinut mereu uniţi şi responsabili unul faţă de altul şi faţă de Dumnezeu. Soţul meu a devenit un lider spiritual al familiei noastre și al familiei extinse. Sunt mereu recunoscătoare lui Dumnezeu pentru modul în care El a răspuns la rugăciunile mele disperate. El este un Dumnezeu puternic, bun și credincios.
Am avut parte de multe încercări ale credinței în ultimii trezeci şi cinci de ani. Soțul meu a fost plecat în diverse misiuni peste hotare. De exemplu, când a participat la războiul din Golf (1990-1991), am rămas cu cinci copii având și responsabilitatea pentru familiile rămase în urmă în cadrul batalionul din care făceam parte. Dumnezeu m-a sprijnit în diversele acţiuni pe care le-am iniţiat: grupuri de studiu biblic pentru femei, copii, consiliere pentru soțiile unor ofiţeri.
Am fost mereu gata să-mi recunosc temerile ori falimentele, am descoperit prezența lui Dumnezeu în fiinţa mea iar bucuria iertării şi a eliberării de orice povară mi-au dat încredere să mă bazez tot mai mult pe El. Aceste lecții au adâncit dependența mea de Dumnezeu în procesul de creştere a celor cinci copii ai noştri, un copil adoptat şi alţi opt copii luaţi în întreţinere. Eu şi soţul meu am învăţat astfel mult despre îndelunga răbdare şi am înţeles mai bine dragostea lui Dumnezeu faţă de noi, învăţând totodată s-o arătăm şi noi celor din jurul nostru.
„De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său.” (Romani 8:28)

În prezent avem doi băieţi și un ginere în armată, fiind de multe ori trimişi în misiuni internaţionale. Ca mamă ar trebui să fiu în permanenţă îngrijorată pentru siguranța lor. Îi mulțumesc însă lui Dumnezeu pentru acest test al credinței, deoarece am învăţat să privesc la toate aceste situaţii cu bucurie, ,,…ca unii care ştiţi că încercarea credinței voastre lucrează răbdare.” (Iacov 1:2)
 Nicolae USCOI (1952-2005)
General-maior prof.univ.dr. Nicolae Uscoi s-a născut în localitatea Făgăraş, la data de 28.11.1952. Şi-a dedicat viaţa carierei militare, absolvind Liceul Militar „Dimitrie Cantemir” din Breaza, în 1967, şi apoi Şcoala Militară de Ofiţeri Activi din Sibiu,  arma infanterie, în anul 1974.
A parcurs toate treptele ierarhice ale gradelor şi funcţiilor, de la locotenent la general maior şi de la comandant de subunitate la şef al Catedrei de Doctrine şi Geopolitică în Academia de Înalte Studii Militare, şef al Catedrei de Securitate şi Apărare Naţională în cadrul Colegiului Naţional de Apărare, director al Institutului pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară, şef al Colegiului Naţional de Apărare , iar din anul 2001, comandant şi rector al Academiei Forţelor Terestre „Nicolae Bălcescu“ şi comandant al Garnizoanei Sibiu.
În continuare Inspectorul general şi şef al Secţiei Asistenţă Religioasă din cadrul Statului Major General, preot profesor dr. Ţanu Constantin a binevoit să contribuie la conturarea profilului spiritual şi moral al celui care a fost general-maior prof.univ.dr. Nicolae Uscoi.
 În grădina largă-a vieții, omul seamănă cu-o floare:
Vine toamna... cade bruma... biruită, floarea moare,
Dar rămâne amintirea celor buni, care-și iau drumul,
Cum din floare-mbătătoare ne rămâne, scump, parfumul.
                                                                     (Vasile Militaru – „Șoaptele Îngerilor”)
„Rânduiește Dumnezeu, în timpul vieții noastre pământești, pentru binele și folosul nostru sufletesc să cunoaștem oameni împodobiți cu „parfumul” zidirii celei dintâi... adică, al creației celei de la început... Vreau să spun, cu dorința de a realiza în viața lor sufletească starea de puritate primordială, indiferent de poziția socială, de nivelul de cultură și civilizație asimilat și mai ales de rangul dobândit.
Am avut șansa și posibilitatea să-l cunosc pe domnul general maior profesor universitar dr. Nicolae USCOI ca OM, ofițer al armatei Române și fiu al Bisericii Ortodoxe Române.
Nu am prea multe repere biografice. Știu că s-a născut aproape de Mănăstirea Sâmbăta de Sus, cumva în perimetrul și „școala” de formare a Părintelui Arsenie Boca. Știu de la dânsul că l-a cunoscut personal pe Părintele Boca. Altfel, nu s-ar explica exigențele și prioritățile duhovnicești la care s-a racordat, alese cu atâta acrivie și acuratețe de selecție.
L-am cunoscut în calitate de cursant al Universității Naționale de Apărare „Carol I”, pe atunci cred Academia de Înalte Studii Militare, șef al catedrei de doctrine și geopolitică și mai apoi șef al catedrei de securitate și apărare națională la Colegiul Național de Apărare. Mărturisesc faptul că m-a fascinat ca dascăl și pedagog. Avea clasă, știa să incite la dezbatere și nu numai pe militari. Preoții militari au fost și vor fi probabil, cursanți atipici ai Universității Naționale de Apărare „Carol I.” A reușit să ne provoace și pe noi. Era tonic! Avea idei și mai ales cunoștințe. Așa ne-a cucerit!
Mi-aduc aminte, eram în Postul mare (postul Sfintelor Paști) la curs, și ne-a rugat să fim de acord să facem o dezbatere lărgită cu ceilalți cursanți ai Universității Naționale de Apărare „Carol I”, despre „înțelesul și folosul postului”. A vorbit foarte frumos atunci, citând din Sfântul Maxim Mărturisitorul și spunând tuturor cursanților prezenți la dezbatere cum că: „ ... este mai mare cel ce-și înviază sufletul prin pocăință, decât cel ce înviază morții”, și explicând; viață de sfințenie îi trebuie unui sfânt să învieze morții, dar va învia un trup care în ultimă instanță tot trebuie să moară, dar atunci când „îți înviezi sufletul prin pocăință, înviezi partea din tine cu care trăiești în veci.”

Și asta în condițiile în care pocăința ca stare de spirit și virtute este promovată, recomandată și sugerată tuturor creștinilor în Postul Sfintelor Paști împreună cu postul, rugăciunea și fapta cea bună, ca probă a iubirii milostive față de aproapele care are nevoie.
Am rămas de atunci într-o bună relație și în permanentă comuniune. M-am bucurat mult când a fost numit director al Institutului pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară. Avea o relație specială și ontologică cu istoria. În mod deosebit cu istoria militară. La el am auzit sintagma: „Cine nu-și respectă eroii, nu-și merită istoria!”
După ce generalul Uscoi s-a întors „acasă” pe meleagurile unde s-a născut, regretatul Mitropolit al Ardealului, Înalt Preasfințitul Antonie Plămădeală, l-a propus și Consiliul Mitropolitan l-a ales membru din partea mirenilor în Adunarea Eparhială a Arhiepiscopiei Sibiului și membru mirean în Consiliul Mitropolitan al Mitropoliei Ardealului, ranguri pe care le-a acceptat și reprezentat cu mare cinste și responsabilitate.
L-am prețuit sufletește ca pe un adevărat fiu duhovnicesc! Am avut posibilitatea să-l aud vorbind unei delegații de americani cărora le explica faptul că: „poporul român este popor de origine latină, dar cu spiritualitate orientală.” Era tema pe care probabil o preluase de la Părintele profesor Dumitru Stăniloae, el însuși originar de la Sibiu, potrivit căreia „poporul român este un popor de sinteză, cu cultură occidentală și spiritualitate orientală.” Tot americanilor le explica faptul că etnogeneza poporului român a prins în sine ca un ferment Cuvântul Evangheliei Lui Hristos și de aceea „românii sunt creștini de când sunt români” și n-au certificat de naștere la creștinism, așa cum au bunăoară toți vecinii noștri.
La Conferința Internațională a Cadeților Militari Creștini din 2003, a explicat, mi-aduc aminte cadeților din toată lumea, pe ce argumente a fost acceptat cu atâta ușurință creștinismul propovăduit de Sfântul Apostol Andrei, strămoșilor noștri din spațiul carpato-danubio-pontic, începând din Scythia Minor și până în zonele de la sud de Carpați: monoteismul dacic și credința în nemurire. Tot atunci comunica tuturor participanților cum că românii, convertiți la creștinism au înțeles un lucru elementar, și anume: „Dacă n-am avea credință spre altare să ne poarte, Am fi niște viermi ce-am merge pe-ntuneric înspre moarte!”, și această înțelegere ne-a statornicit granițele.
Sigur, se pot spune multe lucruri bune, interesante și toate frumoase despre OMUL, OFIȚERUL ȘI CREȘTINUL  Nicolae USCOI.
Mutarea lui la cele veșnice mi-a provocat o mare durere sufletească și m-a lăsat cu un mare gol, cu atât mai mult cu cât s-a întâmplat în condițiile în care s-a întâmplat!”
„Aduceți-vă aminte de mai-marii voștri, care v-au grăit vouă Cuvântul Lui Dumnezeu; priviți cu luare aminte cum și-au încheiat viața și le urmați credința.” (Evrei 13, 7)*
În încheierea acestui material referitor la generalul Nicolae Uscoi am inclus şi mesajul său de deschidere de la ultima conferinţă la care a participat înainte de ,,examenul final”…
,,Cunoscându-ţi scopul în viaţă face ca viaţa ta să fie focalizată şi ca eforturile şi energia ta să fie concentrate asupra a ceea ce este important. Devii eficient atunci când eşti selectiv. Biblia ne învaţă să nu ne trăim viaţa fără a gândi, ci fiind siguri că înţelegem ceea ce vrea Stăpânul. Nu este nimic mai important decât o viaţă trăită cu un scop. Oamenii cei mai iubiţi şi care au avut cea mai mare influenţă în istorie au fost omenii care şi-au trăit viaţa cu un scop. Spre exemplu, Sfântul Pavel a avut ca singur scop mărturisirea credinţei lui în întregul Imperiu Roman.
Secretul lui a fost o viaţă focalizată pe un ţel. El spunea în Epistola către Filipeni 3, 13 : „… uitând cele ce sunt în urma mea, şi tinzând la cele dinainte.…”* Cunoscându-ţi scopul în viaţă face ca viaţa ta să fie întotdeauna plină de pasiune. Nimic nu aduce mai multă energie în viaţa unui om decât un scop clar şi bine stabilit. Academia te învaţă încă din primele zile că eşti în stare să faci mai mult decăt crezi tu că poţi şi că există o valoare inestimabilă în a fi un membru al unei echipe. Armata are respect faţă de tine şi îţi dă multe oportunităţi să îţi foloseşti capacităţile tale, pentru că în final munca ta asiduă are valoare atunci când lucrezi pentru echipa în care eşti, pentru armată, pentru ţara ta. Cunoscându-ţi scopul în viaţă, te pregăteşte pentru eternitate.
Mulţi oameni îşi concentrează energiile şi viaţa încercând să creeze o moştenire care să rămână în istorie. Ei doresc ca oamenii să îşi amintească de ei atunci când vor pleca de pe pământ. Cu toate acestea, ceea ce cu adevărat contează nu este ceea ce alţii vor spune despre tine, ci ceea ce Dumnezeu va spune. A-ţi trăi viaţa doar pentru a crea ceva care să rămână ca o amintire aici pe pământ este un scop mic pentru viaţa ta. Un om înţelept îşi foloseşte timpul pentru a-şi zidi o moştenire eternă. Nu trăim pe acest pământ pentru a ne concentra pe a face ceva ca numele nostru să fie amintit, ci trăim pentru un scop etern.
Suntem adunaţi aici, la această conferinţă, în primul rând ca viitori lideri militari. Fiecare dintre voi ştie că orice organizaţie - în mod special armata - apreciază acest element important care este conducerea. Acesta implică multe elemente printre care cunoştinţele, competenţa, mentorarea, slujirea prin exemplul personal şi multe altele. Dacă viaţa ta are ca scop dorinţa de a deveni un bun lider, cred că ar trebui să începi cu Dumnezeu pentru că El te-a creat cu un scop şi tot El poate să ţi-l arate. Biblia spune că Dumnezeu este cel care cunoaşte fiecare fiinţă umană şi viaţa tuturor este în mâinile Lui.
Cunoscându-ţi bine scopul în viaţă, face ca viaţa ta să aibă valoare şi sens. Fără Dumnezeu viaţa nu are niciun rost; şi fără un rost, viaţa nu are niciun sens. Iar o viaţă fără sens nu are speranţă.
Într-o zi vom sta în faţa lui Dumnezeu şi El se va uita la viaţa noastră. Acesta va fi examenul final înainte de a intra în eternitate. Trăind şi împlinind scopul lui Dumnezeu este calea păcii eterne.”
   (Acest mesaj a fost preluat şi folosit cu acordul  organizaţiei Military Ministry România)
*   Biblia - Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române – Bucureşti 1995.            
Laurence NEW – Marea Britanie
General-maior (r.) Sir Laurence New s-a născut la 25 februarie 1932. După absolvirea Academiei Militare Regale de la Sandhurst, în 1971 a fost comandant al Regimentului 4 de Tancuri, apoi ataşat militar la Tel Aviv şi, înainte de a trece în rezervă, a fost locţiitorul şefului Statului Major General (1983-1985).
În perioada 1985-1990 Laurence New a fost numit  guvernator al Insulei Omului. Este căsătorit cu Anna Doreen Verity şi este tată a doi băieți și două fete.
 ,,Am crescut într-o familie care frecventa biserica cu regularitate. Credinţa mea nu era una solidă, dar am continuat să îmi fac conştiincios rugăciunile şi să merg la biserică chiar şi după ce am intrat în armată. După încheierea unei misiuni din Orientul Îndepărtat, în timp ce mă întorceam în Marea Britanie, pe nava cu care călătoream a izbucnit un incendiu şi trebuia să fie părăsită foarte repede. Multe dintre bărcile de salvare au fost arse. Treizeci dintre noi, cei mai mulţi ofiţeri, a trebuit să înotăm.
Nu aveam vestă de salvare şi eram îmbrăcat destul de sumar. Nava începea să se scufunde tot mai mult şi am încercat să înot cât mai departe de ea. După o oră în apa rece, am început să îmi fac griji că o să am crampe. Aşa că am hotărât să mă rog: ,,Dacă eşti acolo, Doamne, şi dacă mă vei salva, promit că o să Te caut. Şi dacă Te voi găsi, promit că o să Te slujesc pentru tot restul vieţii mele”. În cele din urmă, cam trei ore mai târziu, am fost salvaţi. Întors în Marea Britanie, au urmat apoi zece ani de căutări când citeam foarte mult, mă rugam şi studiam Biblia.
 În toată această perioadă, problema mea a fost cea pe care Arhiepiscopul Anselm a identificat-o cu secole în urmă, când a spus: ,,Eu nu caut să înţeleg pentru a putea crede. Mai degrabă vreau să cred ca să înţeleg. Dacă nu sunt gata să cred, nu voi înţelege niciodată.” Mi-am dat seama că şi eu încercam să înţeleg înainte de a fi pregătit să cred, la fel ca Toma.
Apoi odată, în timp ce mă întorceam acasă din Africa cu un avion militar, citeam o carte  ,,Esenţa creştinismului”, de John Stott  şi am ajuns la locul unde autorul vorbea despre o pictură celebră a lui Holman Hunt, numită uneori ,,Lumina lumii’’, în care Hristos avea o coroană de spini iar mâinile Sale purtau semnele cuielor.

Lampa pe care o ţinea, arunca lumina spre un loc întunecos. Pictura aceasta a fost inspirată de un pasaj din Apocalipsa 3:20, unde scrie: ,,Iată Eu stau la uşă şi bat; dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la El, voi cina cu el şi el cu mine.” Pictura sugerează că Isus bate la o uşă care nu a fost deschisă. Aceasta nu are mâner pe exterior şi poate fi deschisă doar din interior.
 El bate uşor, fără să forţeze intrarea. În acelaşi timp se pregătea să meargă mai departe spre alte uşi. Am înţeles în acel moment că eu nu I-am cerut lui Hristos niciodată să vină, să ia în stăpânire viaţa mea. Eu mă raportam la El doar ca şi cum L-aş fi privit prin gaura cheii. Acolo şi atunci, la 8.500 metri înălţime, I-am cerut lui Hristos să fie Stăpân peste viaţa mea şi am ştiut că am luat o decizie care îmi va schimba complet viaţa. Am citit mai departe versetul din Evanghelia după Ioan 16:13 ,,Când va veni Mîngâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi dela El, ci va vorbi tot ce va fi auzit, şi vă va descoperi lucrurile viitoare.”
În următoarele săptămâni, cu ajutorul unui prieten creştin care s-a rugat pentru mine, am ajuns să înţeleg mai bine semnificaţia crucii, promisiunea vieţii veşnice şi lucrarea Duhului Sfânt. Am simţit dragostea lui Hristos, iertarea şi pacea Lui, aşa cum nu o mai cunoscusem până atunci.
După plecarea mea din armată, am fost numit guvernator al Insulei Omului (1985-1990) de către Regina Elisabeta II, fiind astfel implicat în numeroase activităţi politice, administrative şi de reprezentare. De asemenea, am avut ocazia să ne închinăm în diferite biserici pe parcursul celor cinci ani. La încheierea acestui mandat, am fost ales preşedinte al Uniunii Asociaţiilor Militare Creştine (AMCF) şi am călătorit în toată lumea, pentru a vizita militarii creştini și a participa la diferite conferinţe.
Începând cu anul 2002, m-am alăturat Institutului pentru Conducere „Pointman”, o organizaţie creştină formată din persoane care au ocupat funcţii de conducere şi care prezintă principii etice creştine despre conducere, personalului din diverse instituţii. În această calitate, am avut privilegiul să vizitez România în octombrie 2007, când am participat la câteva seminarii în cadrul Poliţiei din Iaşi şi Sibiu.
Nu aş vrea să pretind că a fi creştin înseamnă să nu ai parte de greutăţi. Spre exemplu,  Richard, fiul nostru cel mai mare, s-a lovit la cap şi suferă de epilepsie. Ne-am rugat pentru el, dar Dumnezeu a hotărât să nu răspundă după cum ne-am fi dorit noi. Chiar dacă nu a fost vindecat, aşa cum ne-am fi aşteptat în urma rugăciunilor, Richard vorbeşte despre modul în care Dumnezeu îi dă putere să depăşească acest handicap. 
Privind acum în urmă, sunt conştient de faptul că cele mai importante decizii din viaţa mea au fost căsătoria cu soţia mea, acum cincizeci şi patru de ani, şi decizia de a-mi încredinţa viaţa în mâna lui Dumnezeu, cu patruzeci şi patru de ani în urmă, acceptându-L pe Isus ca Domn şi Mântuitor.
 Cel mai mare privilegiu pe care oricine îl poate avea, numai să vrea, este de a fi ambasador al lui Isus Hristos.”
 ,,Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi. Şi toate lucrurile acestea sunt dela Dumnezeu, care ne-a împăcat cu El prin Isus Hristos, şi ne-a încredinţat slujba împăcării; că adică, Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele lor, şi ne-a încredinţat nouă propovăduirea acestei împăcări. Noi dar, suntem trimişi împuterniciţi ai lui Hristos; şi, ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos: ,Împăcaţi-vă cu Dumnezeu!’ Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El.” (2 Corinteni 5:17-21)
Charles şi Dorothy DUKE  -  SUA
General de brigadă (r.) Charles M. Duke s-a născut la 3 octombrie 1935 la Charlotte, Carolina de Nord. După absolvirea Academiei Forţelor Navale în anul 1957 a urmat cursuri şi antrenament de zbor la câteva baze aeriene din SUA. După încheierea pregătirii, a fost pilot pentru trei ani la Baza Aeriană din Ramstein, Germania, acumulând  4.147 de ore de zbor. În anul 1965, după absolvirea Şcolii Forţelor Aeriene de Cercetări Aerospaţiale, a continuat ca instructor de sisteme de control şi de zbor pentru aparate F-101, F-104 şi T-33.
În aprilie 1966, a fost unul dintre cei nouăsprezece astronauți selectați de NASA. A fost membru al echipei de sprijin pentru astronauții echipajului zborului Apollo 10 (mai 1969), Apollo 11 - prima aselenizare (iulie 1969) și pilot de rezervă pentru modulul lunar al zborului Apollo 13 (aprilie 1970). Misiunea Apollo 16 a fost lansată de la Centrul Spațial ,,Cape Kennedy” (numit ulterior ,,Cape Canaveral”), la 16 aprilie 1972, iar trei zile mai târziu a ajuns pe Lună, fiind a cincea misiune de aselenizare. Duke avea pe atunci doar 36 de ani și este cel mai tânăr dintre cei doisprezece oameni care au ajuns până acum pe Lună. În această misiune a fost însoțit de John W. Young, comandantul misiunii, și Thomas K. Mattingly, pilotul modulului de comandă.
Apollo 16 a fost prima expediție științifică menită să inspecteze, să facă măsurători topometrice și să aducă eșantioane de material lunar din regiunea Descartes a podișului lunar. Astronauții au descoperit că ceea ce părea a fi o regiune de activitate vulcanică, era de fapt o regiune de roci formate prin impact. Colecția de specimene aduse pe Pământ a conținut o bucată de rocă de 11 kg care a fost cea mai mare piatră adusă de pe Lună de astronauții Apollo. Rezultatele științifice ale misiunii Apollo 16 au determinat geologii să-și revizuiască interpretările anterioare privind zonele înalte ale Lunii, concluzionând că impactul meteoriților este agentul modelator principal al suprafeței lunare.
De asemenea astronauții misiunii Apollo 16 au efectuat teste de performanță ale roverului lunar, la un moment dat atingând o viteză maximă de 18 km/h, care este încă recordul de viteză al unui vehicul cu roți pe Lună. 
La 4 octombrie 1997 a intrat în galeria de onoare a astronauților americani. Charles Duke este căsătorit cu Dorothy şi au împreună doi băieţi căsătoriţi.
 Charles Duke
,,M-am oferit ca voluntar pentru programul spațial din dorința de aventură. Credeți-mă, să aștepți lansarea în capsula de la vârful rachetei Saturn, înaltă de 120 de metri și cântărind 3.500 tone, este un sentiment copleșitor. Știam că mă așteaptă o călătorie extraordinară. Dar ce poate fi mai grozav decât să fii unsprezece zile în spațiu și să te plimbi trei zile pe Lună?
Aveam 36 de ani, o carieră militară plină de succes, aşa că mă întrebam: Ce mai urmează acum? Eram plictisit. Aveam faimă, aveam bani, deţineam un loc în cărțile de istorie, deci tot ce-mi puteam dori. Dar dacă cineva s-ar fi putut transforma într-o muscă şi să stea pe un perete în casa mea, ar fi văzut că nu eram chiar așa grozav. Ca soț și tată am falimentat mizerabil. În loc să încerc să rezolv aceste probleme, mi-am luat ochii de la Lună și mi i-am îndreptat către bani, deoarece, mi-am zis eu, banii îmi vor aduce satisfacția pe care nici măcar călătoria pe Lună nu mi-a putut-o aduce.
Căsnicia nu îmi aducea satisfacția așteptată. M-am căsătorit cu Dottie în 1963, dar n-a trecut multă vreme până când am început să mă întreb: ,,Asta este tot ce-mi poate oferi căsnicia?” După numai câțiva ani ne îndreptam cu toată viteza către divorț. Vedeam că sunt o mulțime de femei atrăgătoare în jurul meu și ştiam că celor mai multe le plăceau astronauții. Am sperat că Dottie va decide să mă părăsească. În schimb, ea îmi spunea că este deprimată și că se gândeşte la sinucidere. Nu ştiam ce să-i mai spun.
Cam în vremea aceea am participat la o întâlnire, în cadrul căreia câţiva credincioşi împărtăşeau experienţele pe care le-au avut în relaţia lor cu Dumnezeu. În timp ce Dorothy era absorbită de acele mărturii personale despre felul în care relaţia personală cu Isus Hristos schimbă viețile oamenilor, eu mă gândeam la cei un milion și jumătate de dolari pe care i-am împrumutat de la bancă. Îngrijorarea cu privire la bani m-a făcut să nu aud aproape nimic din ce s-a spus la acea întâlnire.  Deși am mers la biserică toată viața, am crezut că îmi era de ajuns ora aceea pe care o petreceam acolo în fiecare duminică dimineața.
Nici măcar misiunea pe Lună nu a fost o experiență care să sensibilizeze sufletul meu. De fapt, acum pot spune că eu nu Îl căutam pe Dumnezeu cu adevărat. Îl cunoșteam pe Isus Hristos la fel cum îi cunoșteam pe președinții Statelor Unite – doar după nume. Bineînțeles că afacerile au început să-mi meargă bine, iar banii au început să curgă. Dar din nou, mă simţeam neîmplinit. Dottie nu mai era însă la fel. Ceva s-a schimbat în viaţa ei. Depresia i-a dispărut și puteam observa la ea o credință nouă şi vie. Ea a început să-şi îndrepte atenţia către Dumnezeu, şi nu către mine, pentru a găsi răspunsuri la întrebările ei.”
 Dorothy Duke
,,Am crescut cu dorinţa să mă căsătoresc şi să trăiesc fericită până la adânci bătrâneţi. Când Charlie mi-a propus să ne căsătorim, am crezut că visul meu începe să devină realitate. I-am spus că am de gând să îl pun pe locul întâi în viaţa mea. Apoi l-am întrebat dacă va face şi el acelaşi lucru. Mi-a răspuns că da. Dar, literalmente, de îndată ce luna de miere s-a încheiat, toată atenţia lui Charlie pentru mine s-a dus. El a simţit că de acum ar putea să se concentreze asupra carierei sale, şi a făcut-o. M-am simţit dezamăgită. Pentru următorii doisprezece ani l-am tot curtat, încercând să-l fac să mă iubească aşa cum am dorit de la început. Cu cât încercam însă mai mult, cu atât el se îndepărta şi mai tare de mine.
Am fost încântată când el a început să se pregătească pentru a merge pe Lună şi m-am implicat şi eu cât mai mult posibil. Dar am fost la fel de nerăbdătoare şi ca această misiune să se încheie. Mă gândeam că după ce îşi va atinge acest obiectiv, voi reveni pe primul loc în viaţa lui, dar nu a fost aşa. El a continuat să îşi stabilească propria listă de obiective iar eu am continuat să fiu pe un loc neînsemnat pe lista lui. M-am gândit să divorţez, dar m-am întrebat dacă un alt bărbat m-ar putea iubi vreodată aşa cum mi-am dorit.
Oare să existe o căsătorie perfectă? Nu părea să fie deloc aşa. Aşa că am început să caut alte lucruri care să mă împlinească. Am încercat să îmi fac şi eu o carieră. M-am oferit voluntar pentru diferite programe de ajutorare a celor nevoiaşi. Nimic nu a funcţionat. Recunosc că am încercat să iau chiar şi droguri. Când nici măcar acestea nu m-au ajutat, m-am gândit că poate nu există niciun scop în viaţă. Atunci am început să mă gândesc la sinucidere. Îmi pierdusem orice speranţă.
 Nu pare ciudat? Eram căsătorită cu un om celebru, aveam o casă frumoasă, copii sănătoşi şi o mulţime de bani, dar nu aveam nicio speranţă. Chiar dacă mergeam la biserică, credeam că toate religiile sunt la fel şi că Isus nu era diferit de Mohamed sau Buddha. Mă gândeam că, până la urmă, toţi ne învaţă să ne iubim unii pe alţii. Mă întrebam totuşi dacă Dumnezeu există cu adevărat.
Într-o zi, eu şi soţul meu am fost ivitaţi să participăm la o serie de întâlniri la care mai mulţi creştini aveau să vorbească despre rolul pe care îl are Hristos în vieţile lor. Nu mai auzisem aşa ceva până atunci.  Ei au vorbit despre felul în care Mântuitorul Hristos a răspuns rugăciunilor lor, ceea ce eu nu am experimentat în viaţa mea. De asemenea, am văzut în vieţile acestor oameni multă dragoste şi bucurie, ceea ce mie îmi lipsea.
Am hotărât atunci să aduc şi eu gândurile şi îndoielile mele în faţa lui Dumnezeu. I-am mărturisit sincer că nu ştiu dacă El există cu adevărat. Dimineaţa următoare, m-am trezit cu o dorinţă intensă de a-mi căuta împlinirea doar în Dumnezeu. Am început să mă rog pentru diferite probleme şi am primit răspunsuri. ,,Este doar întâmplare,” mi-am zis eu la început. Apoi s-a întâmplat din nou şi din nou. Destul de curând am ajuns la convingerea că Dumnezeu există cu adevărat şi că, mai mult, răspunde la rugăciuni.
Am descoperit, de asemenea, că Dumnezeu dorea să facă unele schimbări în mine. Am simţit că trebuie să-l iert pe Charlie pentru o listă lungă de răni pe care mi le-a produs în suflet. Prima mea reacţie a fost: ,,Asta nu se poate!” Dar cum aş putea să cred în Dumnezeu şi să nu Îl ascult? Aşa că am încercat, deşi nu credeam că este posibil. Într-o perioadă de două luni, Dumnezeu m-a eliberat de mânia pe care i-o purtam în suflet soţului meu şi m-a ajutat să-l iubesc necondiţionat. În toţi anii de până acum, am încercat să-l iubesc pe Charlie sperând că astfel o să-i câştig dragostea. Acum însă, cu ajutorul lui Dumnezeu, eram hotărâtă să-l iubesc indiferent dacă îmi va răspunde şi el tot cu dragoste, sau nu.
Am început apoi să înţeleg ce greşeală mare am făcut punându-l pe Charlie pe primul loc în viaţa mea în toţi acei ani. Astăzi, Dumnezeu are prioritate. El m-a eliberat de depresie, a vindecat căsnicia noastră şi mi-a dat motivaţie pentru a trăi. Dragostea lui Dumnezeu a împlinit nevoile mele cele mai profunde.”
Charles Duke
,,Într-o seară, am participat împreună cu soţia mea la un studiu biblic care s-a concentrat asupra unei întrebări fundamentale: Cine este Isus? Toată viața mea am vorbit despre El ca fiind Fiul lui Dumnezeu, dar niciodată nu m-am gândit serios la ceea ce înseamnă şi implică această întrebare. În seara aceea însă, m-am confruntat direct cu provocarea de a-L urma pe El. După încheierea acelei întâlniri, m-am rugat împreună cu soţia mea în timp ce eram în maşină. Apoi am început să citesc Biblia, devenind tot mai clar că felul meu de viață nu era potrivit cu învățătura creştină. Biblia spune: „Bărbaților, iubiți-vă nevestele cum a iubit și Hristos Biserica” (Efeseni 5:25). Eu crezusem întotdeauna că la fel ca în afaceri, căsnicia era un contract negociat. În privinţa felului meu de a vorbi şi de a mă purta cu băieţii mei, de asemenea mă simțeam vinovat. Trebuia să îndrept multe lucruri. L-am rugat pe Dumnezeu să mă ierte, dar am cerut iertare şi soţiei şi băieţilor mei. I-am cerut lui Dumnezeu putere să-mi iubesc soția şi să mă ajute să refac relația cu fiii mei. Am văzut clar cum Dumnezeu a vindecat familia noastră și ne-a întors de pe drumul către divorț.
Mă gândesc adeseori că guvernul american a cheltuit 400 de milioane de dolari ca eu să ajung trei zile pe Lună, iar acea călătorie este de domeniul trecutului. Călătoria cu Isus Hristos este însă nespus mai bună… şi este veşnică!”
Philip EXNER  - SUA
Colonel (r.) Philip Exner şi-a desfăşurat activitatea timp de treizeci de ani în cadrul Infanteriei Marine a SUA, într-o mare varietate de unităţi operaţionale. De asemenea, a condus grupul de lucru care a proiectat şi a dezvoltat sistemul de lecţii învăţate al Infanteriei Marine.  Philip Exner a petrecut mai mult de zece ani făcând parte din Secretariatul de Stat al Apărarii, Centrul de Comandă al Infanteriei Marine şi Cartierul General NATO. A acumulat peste 3.000 de ore de zbor pe elicoptere şi avioane și a trecut în rezervă, în 2007.
Începând cu luna iulie 2011, Philip Exner este directorul executiv al Asociaţiei pentru Conferinţe Creştine, Educaţie şi Slujire (The Association for Christian Conferences, Teaching, and Service  - ACCTS,  www.accts.org ).
,,Părinţii mei au avut o viaţă creştină activă şi autentică manifestată prin dragoste şi respect faţă de Dumnezeu, dar şi de grijă pentru cei din jur. Copil fiind, m-am bucurat din plin de roadele unui asemenea mediu. Părinţii mei şi-au manifestat credinţa şi prin implicare în cadrul bisericii din care făceam parte. Am observat de mic că ei făceau aceste lucruri nu ca să câştige bunăvoinţa lui Dumnezeu, ci mai degrabă ca o dovadă de recunoştinţă pentru dragostea pe care a dovedit-o El faţă de noi. Am conştientizat importanţa pe care o are Isus Hristos în ceea ce priveşte mântuirea omului din păcat şi necesitatea asemănării cu El în manifestarea iubirii pentru aproapele nostru. Mă străduiam să mă încadrez şi eu în acest peisaj şi să îndeplinesc bine toate acele lucruri, având un comportament exemplar şi participând la activităţile şi slujbele bisericii în mod regulat.
 Nu a trecut însă mult din perioada adolescenţei până să realizez că nu pot să ating de unul singur standardele pe care le-a stabilit Dumnezeu în Scriptură. În plus, faţă de rolul central pe care îl avea credinţa în familia noastră, aveam şi obiceiul să discutăm şi să dezbatem diferite subiecte. Deci, pe măsură ce înaintam în anii adolescenţei şi ai tinereţii, am început să testez, apoi să pun la îndoială credinţa şi învăţăturile pe care le aveam.
M-am uitat şi la alte credinţe şi filozofii - inclusiv cele care respingeau însăşi ideea de credinţă. Totul era pe masă: budismul, hinduismul, islamul, filosofia greacă, existenţialismul, materialismul, umanismul şi altele. Desigur, toate aceste căutări m-au condus şi spre epistemologie - studiul despre cunoaştere - dar totodată şi spre marginea prăpastiei şi în pragul disperării.
Aşa cum a subliniat C.S. Lewis, am ajuns şi eu la concluzia că scepticul care înaintează pe o direcţie pur materialistă încercând să demonteze fiecare adevăr, ajunge să renunţe în cele din urmă la raţiune, chiar să nege totul.
Între timp, în mijlocul acestor frământări şi căutări, am intrat la Academia Navală şi după absolvire, am făcut parte din Infanteria Marină.
Era sfârşitul Războiului din Vietnam. Pe măsură ce militarii se întorceau în ţară, unii dintre ei foşti prizonieri de război, un lucru era împărtăşit de către supravieţuitori, anume că standardele de conduită nu au fost suficiente, că a fost nevoie şi de credinţă ca să-și  poată păstra o minte sănătoasă. Deci, am realizat că am nevoie nu doar de un set de principii împrumutate, ci de ceva care să se bazeze pe o convingere adâncă în sufletul meu. Din fericire, mi-am dat seama că nu putem inventa singuri o modalitate proprie de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, folosind logica umană şi un sistem închis de raţionament. Putem arăta doar că El este o Fiinţă raţională, dar în acelaşi timp avem nevoie ca El să Se descopere pe Sine.
Totodată eram preocupat de ceea ce a declarat  Hristos în Predica de pe Munte: ,,Nu orişicine-Mi zice: ,Doamne, Doamne!’ va intra în Împărăţia cerurilor, ci celce face voia Tatălui Meu care este în ceruri. Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: ,Doamne, Doamne! N-am proorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?’ Atunci le voi spune curat: ,Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă dela Mine, voi toţi cari lucraţi fărădelege.” (Matei 7:21-23)
Acest pasaj m-a tulburat pentru că nu eram sigur dacă eu chiar L-am cunoscut sau, mai important, dacă El mă cunoştea. De asemenea, doream  să-L iubesc sincer, dar am simţit că dragostea pe care aş putea s-o am eu, ar fi viciată de motivele mele pline de egoism. Deşi eram convins acum de faptul că Evanghelia este adevărată, m-am întrebat ce ar trebui să fac în continuare. Au urmat mai mulţi ani de căutare şi rugăciune. În final, Dumnezeu a răspuns la rugăciunea mea într-un mod mai neobişnuit.
 În ziua când am plecat în prima mea misiune, tocmai încheiasem o relaţie cu o fată pe care o iubeam, din cauza diferenţelor religioase dintre noi. Am fost deopotrivă de acord că ar trebui să renunţăm la planurile noastre de căsătorie. Apoi am început să mă întreb de ce am rupt relaţia cu o fată foarte apropiată mie,  pentru un Dumnezeu care era atât de departe. Îndoiala s-a strecurat din nou în inima mea.
 În timp ce încercam să mă rog cu stoicism, în ciuda pierderii pricinuite, am început să mă întreb dacă rugăciunile mele nu se limitează pur şi simplu la faptul că vorbesc cu mine însumi, din moment ce Dumnezeu părea a fi mai mult o idee teologică,  decât o Persoană cu care pot să fiu în legătură. Această frământare a continuat pentru câteva ore, până când am ajuns la aeroport. Din cauza mai multor greşeli de organizare a plecării, mi-am dat seama că eram pierdut  într-o bază militară cu un aeroport foarte mare. Eram foarte îngrijorat de modul în care o să ajung la destinație. În acele împrejurări, am avut parte de o experienţă deosebită.
 În timp ce eram așezat pe bagaje, fără nicio idee cum să ies din încurcătură, am plecat capul şi m-am rugat în tăcere: ,,Doamne, nu ştiu, dacă exişti cu adevărat. Dar, dacă exişti şi doreşti să-mi atragi atenţia şi să-mi comunici ceva, sunt gata să ascult.” Când am terminat rugăciunea, am ridicat privirea. La o oarecare distanţă în faţa mea, la celălalt capăt al terminalului, era o doamnă mai în vârstă care în mod normal nu avea ce căuta într-un asemenea loc. Ea a venit direct la mine şi mi-a citat două pasaje din Biblie:  ,,El însuşi a zis:  Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi.” (Evrei 13:5) şi ,,Nimeni nu va putea să stea împotriva ta, cât vei trăi. Eu voi fi cu tine, cum am fost cu Moise; nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi.” (Iosua 1:5) 
S-a întors şi a plecat. Pentru mine era un răspuns clar la rugăciune, direct şi neaşteptat, care m-a făcut să rămân pentru câteva momente mut de uimire. Apoi, cu o credinţă reînnoită şi cu mai mult curaj, am continuat să spun o rugăciune în legătură cu problema pe care o aveam. Într-un timp foarte scurt, cei care au refuzat să mă ajute iniţial au venit la mine şi mi-au dat tot sprijinul de care aveam nevoie pentru a ajunge la destinaţie. A fost ca şi cum cineva a înlăturat fiecare obstacol din calea mea. Niciodată nu am uitat lecţia pe care am învăţat-o în acea zi, la începutul celor treizeci de ani de activitate în armată.
Pentru tot restul carierei militare, indiferent cât de izolat m-am simtit, cât de departe eram de casă sau în ce pericole mă aflam, nu m-am îndoit de prezenţa constantă a lui Dumnezeu în viaţa mea. Ca răspuns la temerile mele, Dumnezeu şi-a arătat dragostea de Tată faţă de mine răspunzând la rugăciunea mea. Nu trebuia să mi se descopere, dar a făcut-o. Şi acum pot să-L iubesc din recunoştinţă pentru felul în care s-a apropiat de mine. Eu nu aş fi reuşit nicicând să iniţiez această legătură.
Aceasta îmi aminteşte de un pasaj din Epistola către Efeseni, unde Apostolul Pavel a scris: ,,Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos…” (Efeseni 2:4-5)
,,Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine dela voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. Căci noi suntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune, pe cari le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele.” (Efeseni 2: 8-10)
O altă experienţă specială am avut-o la sfârşitul cursului de un an de la Colegiul de Război, când participanţii au ocazia să călătorească în mai multe ţări, în grupuri mici, pentru a afla mai multe despre armatele din ţările lor. Am fost programat să vizitez Ucraina. Ştiind că Organizația ACCTS este implicată în susţinerea conferinţelor militarilor creştini din această ţară, înainte de a pleca din SUA, am primit din partea acestei organizaţii un pachet cu cărţi creştine pe care trebuia să îl dau unui ofiţer ucrainian care locuia în Kiev. Mi s-a dat şi un număr de telefon pentru a contacta destinatarul, dar când am ajuns în Ucraina, nu am reuşit să iau legătura cu el.
Mai aveam o singură zi de stat în Ucraina şi eram obosit să port la mine cutia cu cărţi. În seara dinaintea plecării, m-am rugat: ,,Doamne, nu mai am timp să rezolv această problemă. Dacă este voia Ta ca această persoană să intre în posesia acestor cărţi, va fi nevoie de o rezolvare rapidă, altfel va trebui să renunţ la ele.”
 A doua zi, participând la o prezentare despre Forţele Armate din Ucraina, mintea mea era la cutia cu cărţi. În acele clipe credeam că misiunea mea era aproape imposibilă. Erau peste 500.000 de militari în această ţară, şi, chiar dacă aş fi reuşit să-l contactez pe destinatarul pachetului, mă îndoiam că puteam să ne întâlnim, mai ales că în ultima seară urma să particip la o recepţie la Ambasada SUA. Apoi m-am gândit să cer ajutorul unuia dintre cei care tocmai făcuseră prezentările în limba engleză.
La următoarea pauză, am abordat un ofiţer ucrainean. L-am rugat să mă ajute şi i-am arătat numărul de telefon şi numele persoanei pe care o căutam. S-a uitat insistent la acele date şi m-a întrebat de unde le aveam. A continuat spunându-mi că erau ale lui. I-am explicat apoi misiunea mea şi m-am bucurat să constat că era un creştin devotat care ulterior a avut un rol important în organizarea Asociaţiei Militarilor Creştini din Ucraina.”
Emil CONSTANTIN (1958-2004)
Emil Constantin s-a născut în anul 1958 la Brad, judeţul Hunedoara. În anul 1977 a absolvit Liceul Militar ,,Ştefan cel Mare’’ de la Câmpulung Moldovenesc. A urmat Şcoala de Ofiţeri Activi de Tancuri şi Auto ,,Mihai Viteazul’’ din Piteşti, până în anul 1980. A fost commandant companie tancuri la Regimentul 1 Mecanizat. A lucrat şi în cadrul Laboratorului Psihologic Auto Central. În  urma unor analize de sânge a fost diagnosticat cu leucemie şi a trecut în rezervă în anul 1997. A urmat cursurile Institutului Teologic Baptist din Bucuresti. În perioada 1999-2004 a fost primul capelan militar (pastor) reprezentând Alianţa Evanghelică din România în cadrul Secţiei Asistenţă Religioasă. A trecut la cele veşnice la 5 iunie 2004. Au rămas în urmă soţia Carmen şi două fete care sunt căsătorite.
Materialul de mai jos este un rezumat alcătuit pe baza volumului autobiografic scris de Emil Constantin ,,Dar acum ochii mei Te-au văzut”  şi al cărţii de mărturii ,,Şi eu am crezut”, editată de Asociaţia Militarilor Creştini din România – ,,Cornelius”. 
 Dumnezeu a lucrat în mod vizibil în viaţa mea. Lipsit de dragostea părintească, el mi-a dăruit o copilărie fericită prin dragostea bunicilor mei şi a Bisericii din satul copilăriei mele. Apoi m-a ajutat să intru la liceul militar şi să-mi fac o carieră profesională. Odată intrat în Liceul militar viaţa mea a început să curgă într-o altă direcţie. Acolo mi s-a inoculat în suflet otrava necredinţei datorită sistemului de învăţământ socialist şi datorită lipsei rugăciunii, a citirii Bibliei, a Bisericii. Deşi ateu convins pentru douăzeci de ani, El nu m-a părăsit şi nu m-a blestemat deşi poate o meritam. În dragostea Sa nemărginită faţă de mine, mi-a îndrumat şi călăuzit paşii de câte ori am trecut prin primejdii şi greutăţi.
Spre sfârşitul anului 1991 începusem să-mi fac o colecţie cu anumite articole din revista săptămânală ,,Magazin”. Era singura revistă pe care o cumpăram atât pentru vechea rubrică ,,Întâmplări adevărate” cât şi pentru o rubrică nouă: ,,Incursiuni în paranormal”. La începutul anului 1992, într-o sâmbătă eram singur în camera mea şi citeam dintr-o revistă ,,Magazin”. Citind aceste rubrici - deşi eu nu recomand nimănui aşa ceva astăzi - Dumnezeu s-a folosit în cazul meu, chiar şi de lucrarea celui rău, pentru a-Şi descoperi măreţia. La un moment dat, mi-am dat seama că eu cred în existenţa unei lumi spirituale. Realizam că lumea nu este doar materie, ci şi spirit.
  În acel moment, am recunoscut şi am exclamat cu voce tare: „Înseamnă că există Dumnezeu!” O explozie de lumină, fericire şi bucurie mi-a cuprins întreaga fiinţă. Lacrimile îmi curgeau pe obraz. M-am dus şi am luat din raftul bibliotecii Biblia pe care o foloseam să-mi educ ofiţerii şi soldaţii că Dumnezeu nu există. Acum o strângeam la pieptul meu şi o mângâiam aşa cum o mamă îşi mângâie copilul. Era prima mea Biblie. O primisem cadou de la mama la împlinirea vârstei de 13 ani. Pagina de gardă lipsea căci o rupsesem eu. Fusese scrisă pe ea o dedicaţie de care mai târziu m-am ruşinat.
Dacă în copilărie nu am ştiut să păstrez acea legătură atât de frumoasă care existase între mine şi Dumnezeu, acum am înţeles că aceasta este şi ultima şansă ce mi se oferă şi nu mai am voie s-o ratez, de a reface legătura mea cu Cel care m-a creat şi m-a iubit atât de mult că la dat pe singurul Său Fiu să moară şi pentru păcatele mele.
Abia după douăzeci de ani de suspine, Dumnezeu a împlinit dorinţa bunicii şi a mamei mele, şi le-a întors nepotul şi băiatul din drumul său spre moarte, l-a scos din noaptea grea a păcatului şi l-a aşezat pe drumul luminous al credinţei. Am făcut eu ceva deosebit, am vreun merit în acest lucru? Nu, categoric nu! Căci m-am ridicat împotriva Cuvântului lui Dumnezeu, spunând că nu-I adevărat, că Dummnezeu nu există. Atunci ce s-a întâmplat de ce s-a îndurat de mine? Deodată, ca un fulger mi-a venit în minte răspunsul: mama şi bunica! Da, douăzeci de ani, zi de zi, seară de seară, mâinile mamei şi ale bunicii s-au împreunat şi s-au frământat în rugaciune pentru mine. M-am pus şi eu atunci în genunchi, singur în camera mea şi m-am rugat pentru prima oară după douăzeci de ani:
,,Doamne Dumnezeul meu, Te rog frumos să mă ierţi. Tu m-ai iubit tot timpul, Doamne iar eu ţi-am întors spatele. Iartă-mă. Ştiu că sângele de pe cruce mă spală şi pe mine, şi Îţi mulţumesc. Doamne nu merit să-Ţi îndrepţi ochii spre mine. Nu vreau Doamne decât să te iubesc până la sfârşitul zilelor mele şi să nu mai ies nicioadată din cuvântul Tău. Amin!”
În martie 1996, în ziua când urma să fiu numit şef al Laboratorului de Psihologie, Dumnezeu a zis: „Nu. Nu este acesta drumul pe care vei merge!” Cum mi-a zis? La un banal control medical s-a constatat că rezultatele analizelor sângelui nu erau corespunzătoare. După trei zile de analize consecutive în laboratoare diferite, fără să bănuiesc ceva, un doctor mi-a spus cu tonul unui judecător care pronunţă sentinţa capitală pentru inculpatul din boxă:
,,Domnule maior, îmi pare rău să vă dau o veste proastă: suferiţi de o boală de sânge incurabilă, diagnosticul este în afara oricărui dubiu; aveţi leucemie granulocitară cronică. În România, această boală nu se poate vindeca.’’
Dacă L-am întrebat şi eu pe Dumnezeu: „De ce, Doamne?” Da, L-am întrebat, dar nu în sensul în care-L întreabă majoritatea oamenilor. Atunci, în nopţile mele de nesomn, Îi spuneam următoarele: ,,De ce, Doamne, mă iei aşa de repede acasă? Eu cred şi ştiu că este infinit mai bine pentru mine să fiu cu Tine acasă, decât să umblu prin această ,,vale a plângerii”. Dar numai de patru ani Îţi mulţumesc pentru pâinea pe care o am pe masă, numai de patru ani Îţi mulţumesc pentru aerul pe care îl respir, pentru familia pe care Tu mi-ai dăruit-o, pentru toate câte le-am primit din mâna Ta. Şi este ceva pe care să nu-l fi primit de la Tine? Doamne, nu-mi fac probleme nici pentru soţia mea şi nici pentru fete. N-aş putea face eu pentru ele, chiar dacă aş rămâne pe Pământ, ceea ce faci Tu.
Tu eşti ocrotitorul lor, nu eu. Şi apoi, până la urmă, vor veni şi ele după mine, în locul acela minunat pe care Te-ai dus să ni-l pregăteşti. Însă, ce mă doare este că nu-mi dai harul să Te slujesc aici pe Pământ, unde Te-am batjocorit şi Te-am negat. Oricum, facă-se doar voia Ta, căci numai Tu ştii ce este mai bine şi pentru mine, şi pentru familia mea. Accept voia Ta. Iartă-mă că n-o pot accepta cu bucuria cu care am primit toate binecuvântările de la Tine. Nu uita, însă, că eu aş vrea să Te slujesc în mijlocul acelora pe care i-am învăţat să dispreţuiască Numele Tău şi pe copiii Tăi. Tu, însă, ai întotdeauna dreptate. De aceea Te iubesc, Dumnezeul meu.’’
Dorinţa inimii mele era să fiu un slujitor al lui Dumnezeu iar în urma discuţiilor avute cu cei din conducerea Alianţei Evanghelice din România şi în urma demersurilor făcute la Ministerul Apărării Naţionale s-a înfiinţat un post cu jumătate de normă pentru mine. La 1 august 1999 mi-am început activitatea în cadrul Secţiei Asistenţă Religioasă, fiind primul reprezentant al comunităţii creştine evanghelice din România. Au trecut de atunci patru ani… (2003)
Dragii mei colegi, viaţa unui om nu se poate reduce numai la profesie. Chiar dacă profesia este o pasiune, nu credeţi că merită să faceţi un efort pentru a vă lămuri asupra unei probleme mult mai importante : viaţa şi moartea?  Până la urmă, încetul cu încetul, indiferent de grad, funcţie sau rang social, părăsim şcena acestei lumi. Da, ce-i pasă unei lumi întregi când moare, ici colo câte unul dintre noi. Lumea va merge înainte. Numele nostru va fi pomenit din ce în ce mai rar, chiar şi în familie! Lumii nu-I pasă că ,,ne-am dus” din ea!
Dumnezeu ne iubeşte mai mult decât ne iubim noi înşine! Abia aşteaptă să-I zicem: TATĂ! – cuvânt prin care se exprimă dragostea noastră pentru El, precum şi pocăinţa noastră, regretul nostru sincer faţă de tot ce am făcut rău – şi ne va deschide braţele pentru a ne îmbrăţişa cu toată dragostea Sa! Dragii mei, căutaţi-L pe Dumnezeu cât mai sunteţi şi cât mai aveţi această posibilitate! Încercaţi să vă răspundeţi singuri la întrebarea: Dacă într-adevăr există Dumnezeu, ce fel de relaţie există între mine şi El? E atât de scurtă viaţa omului pe pământ! Şi dacă nu te bucuri de comuniunea cu Dumnezeu, înseamnă că o trăieşti degeaba.
,,Să nu vi se tulbure inima. Aveţi credinţă în Dumnezeu, şi aveţi credinţă în Mine.  În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă nu ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc.” (Ioan 14:1-2)
Mitsuo FUCHIDA (1902-1976) – Japonia
Născut la Nara, în Japonia, căpitanul Mitsuo Fuchida s-a remarcat ca fiind un pilot de excepţie atât în timpul studiilor la Academia Navală, cât şi ulterior în timpul îndeplinirii misiunilor care i s-au încredinţat. Mitsuo Fuchida este cel mai bine cunoscut prin faptul că a condus atacul japonez de la Pearl Harbor, la 7 decembrie 1941.
,,De la Pearl Harbor la Golgota” – Mărturia lui Mitsuo Fuchida
,,Trebuie să recunosc că am fost mai entuziasmat ca de obicei în acea noapte la ora trei. Eram la patru zile de la împlinirea vârstei de 39 de ani. Cele şase portavioane erau poziţionate la 230 km nord de Insula Oahu, din Arhipelagul Hawaii. În calitate de comandant al escadronului aerian, am făcut ultimele verificări cu privire la rapoartele de informaţii secrete, înainte de a merge să pornesc aparatul de zbor, cu trei locuri, model-97, pe care urma să îl pilotez.
Răsăritul a fost magnific deasupra norilor albi în timp ce conduceam cele 360 de avioane spre Hawaii, la o altitudine de 3.000 de metri. Ştiam că obiectivul meu era să surprind şi să paralizez Forţele Navale Americane din Pacific. Eram totuşi îngrijorat ca nu cumva planul să fie dejucat şi o parte dintre navele americane de luptă să nu fie acolo. De asemenea nu doream să mă gândesc la posibilitatea de a avea o eventuală confruntare cu Forţele Armate ale SUA. Eram preocupat să obţin un succes militar total. Pe măsură ce ne apropiam de insulele Hawaii în acea duminică dimineaţa, am făcut o verificare preliminară a portului şi a bazelor militare din jurul oraşului Honolulu. Vizualizând întreaga flotă americană ancorată, din Pacific, am zâmbit ridicând microfonul  şi am ordonat: ,,Către toate escadrilele, atacaţi!”
Era aproape ora opt dimineaţa. Ca un uragan apărut din senin, avioanele au lovit brusc cu o furie de nedescris. În timp ce fumul cuprindea navă după navă, inima mea a fost copleşită de bucurie. În următoarele trei ore am condus alte cincizeci de bombardiere care au continuat bombardamentele asupra mai multor aerodromuri, barăci şi docuri din zona Pearl Harbour. Apoi m-am înălţat la o altitudine mai mare pentru a evalua şi a raporta cu exactitate superiorilor mei prejudiciul pe care l-am provocat Flotei SUA din Pacific. Din cele opt nave de luptă din port, cinci au fost grav avariate iar trei au fost scufundate.
Cea mai mare daună a constat în moartea sau dispariţia a 3 077 persoane din Forţele Navale ale SUA, şi au fost 876 de răniţi. În plus, au murit 226 persoane din cadrul Forţelor Terestre, şi au fost 396 de răniţi.
 De când am auzit despre victoria ţării mele din războiul ruso-japonez, din anul 1905, am visat să devin un amiral precum amiralul Togo, comandantul nostru în bătălia decisivă din Marea Japoniei.
Pentru că tatăl meu a fost director de şcoală şi un naţionalist înfocat, am reuşit să mă înscriu  la  Academia Navală,  la împlinirea vârstei de 18 ani. La absolvire, trei ani mai târziu, m-am alăturat Forţelor Aeriene din cadrul Marinei Japoneze, şi am fost pilot pentru următorii cincisprezece ani. Când a venit momentul să fie ales comandantul misiunii de la Pearl Harbor, aveam deja peste 10.000 de ore de zbor, fiind cel mai experimentat pilot din Marina Japoneză.
În următorii patru ani, am dorit să-mi îmbunătăţesc rezultatele. După alte câteva reuşite  în zona Oceanului Pacific, începând cu luna iunie 1942 lucrurile s-au înrăutăţit tot mai mult pentru noi. Nu doream să ne predăm indiferent de sacrificiile cerute. Cu toate acestea, a venit şi ziua în care împăratul Japoniei a anunţat că ne vom preda.  Eram în Hiroshima cu o zi înainte ca bomba atomică să fie aruncată, participând la o conferinţă de o săptămână. Din fericire, am primit un telefon de la centrul de comandă al Forţelor Navale, cerându-mi-se să mă întorc la Tokyo.
Odată cu sfârşitul războiului, cariera mea militară se încheiase deoarece toate Forţele Militare ale Japoniei au fost desfiinţate. M-am întors în satul meu natal lângă Osaka şi am început să mă îndeletnicesc cu agricultura. Am trăit momente de mare descurajare. Am devenit din ce în ce mai nefericit, mai ales atunci când procesele crimelor de război au început la Tokyo. Deşi nu am fost niciodată acuzat, generalul Douglas MacArthur m-a chemat să depun mărturie în mai multe rânduri.
 Într-o zi, după ce am coborât din tren într-o gară din Tokyo, am văzut pe cineva care distribuia literatură. Când am trecut pe acolo mi s-a oferit şi mie un pliant cu titlul „Am fost prizonier de Japonia”. Ceea ce am citit era o relatare care ulterior a contribuit la schimbarea vieţii mele.
 În acea duminică în care eu zburam deasupra Pearl Harbor, un militar american pe nume Jacob DeShazer se afla într-o unitate din California. Când aparatul de radio a anunţat despre atacul de la Pearl Harbor, el a aruncat cu un cartof într-un perete şi a simţit o puternică dorinţă de răzbunare.
O lună mai târziu, acest militar american s-a oferit să fie voluntar pentru o misiune secretă cu Escadrila ,,Doolittle” – într-un raid surpriză deasupra oraşului Tokyo. La data de 18 aprilie 1942, DeShazer a ajuns să fie unul dintre prizonierii americani capturaţi de japonezi. În timpul următoarelor 40 de luni de detenţie, DeShazer a fost tratat cu cruzime. El îşi aminteşte că ura şi violenţa gardienilor japonezi aproape l-au adus în pragul nebuniei.
După 25 de luni, a primit însă o Biblie pentru trei săptămâni. În celula sa din acel lagăr a citit Biblia şi mesajul său a devenit relevant pentru el. Hristos i-a schimbat atitudinea faţă de răpitorii săi. Ura lui s-a transformat în dragoste şi a hotărât că dacă ţara sa va câştiga războiul şi va fi eliberat, se va întoarce într-o zi în Japonia pentru a vorbi şi altora din această Carte minunată.
Experienţele trăite de Jacob DeShazer şi descrise în acea broşură erau peste puterea mea de înţelegere. Însă nici nu puteam să rămân indiferent. Simţeam că şi eu aveam nevoie de o asemenea schimbare.  M-am gândit că dacă un american a făcut aceste descoperiri binefăcătoare în Biblie, ar trebui să am şi eu una, în ciuda moştenirii şi creşterii mele în religia budistă.
În săptămânile care au urmat, am citit această Carte cu nerăbdare. Am ajuns la punctul culminant al răstignirii şi am descoperit în Luca 23:34 cum Hristos a spus în rugăciunea Sa, înainte de a fi răstignit: ,,Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” Am fost foarte impresionat gândindu-mă că şi eu sunt cu siguranţă unul dintre cei pentru care El s-a rugat.

Pe acei oameni de la Pearl Harbour i-am ucis în numele patriotismului meu, pentru că nu cunoşteam atunci dragostea lui Hristos pe care El vrea să o dezvolte în fiecare inimă. Însă în acel moment am conştientizat pentru prima dată importanţa Persoanei lui Isus Hristos. Am înţeles semnificaţia morţii Sale - ca un substitut pentru răutatea mea - şi I-am cerut iertare în rugăciune  pentru păcatele mele. Apoi L-am rugat să schimbe un fost pilot deziluzionat şi cu o conştiinţă încărcată, într-un creştin echilibrat, cu un scop bun în viaţă.
Ziua de 14 aprilie 1950 pot spune că este a doua ,,zi de naştere” din viaţa mea. În acea zi, am devenit o persoană nouă. Punctul meu de vedere asupra vieţii s-a schimbat complet prin intervenţia lui Hristos, pe care înainte L-am urât şi ignorat.
La scurt timp, familia şi prietenii mei au aflat desigur de decizia mea de a fi un urmaş al lui Hristos, şi nu puteau să înţeleagă ori să accepte lucrul acesta. Camarazii vechi de război au venit şi ei să mă viziteze, încercând să mă convingă să renunţ la această idee nebună. Alţii m-au acuzat că sunt un oportunist, îmbrăţişând creştinismul numai pentru a-i impresiona pe americani.
Dar timpul a dovedit că toate aceste obiecţii şi acuzaţii erau nefondate.
Din ziua schimbării mele, am călătorit de-a lungul Japoniei  vorbind despre Cel care mi-a schimbat viaţa. Cred cu tărie că atât Japonia cât şi celelalte naţiuni nu îşi pot permite să ignore mesajul lui Isus Hristos. Tineretul şi generaţiile viitoare trebuie să înţeleagă că El este singura speranţă pentru această lume frământată.
Deşi ţara mea are printre cele mai ridicate rate de alfabetizare din lume, educaţia nu a adus mântuirea. Pacea şi libertatea – atât la nivel naţional cât şi în plan personal - vin doar prin cunoaşterea  lui Isus  Hristos.

Acum aş da orice pentru a retrage acţiunile mele eroice de la Pearl Harbor, dar este imposibil. În schimb ştiu că am de luptat împotriva răului care stăpâneşte în inima omului, provocând astfel de tragedii. Ura nu poate fi smulsă din inimile noastre fără ajutorul lui Isus Hristos. El este Singurul care a fost destul de puternic pentru a schimba viaţa mea.”
Jacob DeSHAZER (1912-2008) - SUA
 În acea duminică de 7 decembrie 1941, ziua atacului japonez de la Pearl Harbor, un militar american pe nume Jacob DeShazer se afla într-o bază militară în California. Când aparatul de radio a anunţat atacul surprinzător de la Pearl Harbor, a aruncat cu un cartof în perete şi a strigat: ,,Japonezilor, aşteptaţi să vedeţi ce vă vom face!” O lună mai târziu, el s-a oferit voluntar pentru o misiune secretă - şaisprezece avioane ale căror bombe aveau să lovească mai multe ţinte în Tokyo şi Nagoya.
Pe data de 18 aprilie 1942, sergentul Jacob DeShazer se afla într-unul din cele şaisprezece avioane, printre cei optzeci de combatanţi, în misiunea care avea să fie primul atac aerian american asupra Japoniei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. După îndeplinirea misiunii, avionul cu numărul şaisprezece în care se afla şi Jacob DeShazer, a zburat către teritoriul Chinei care nu fusese ocupat de japonezi. Au întâmpinat însă o ceaţă densă şi, rămânând fără combustibil, au fost nevoiţi să se paraşuteze. Din păcate, au ajuns pe teritoriul ocupat de japonezi. În câteva zile, cei cinci militari americani au fost prinşi şi au devenit prizonieri de război. Pentru următorii trei ani, Jacob DeShazer a plătit un preţ enorm fiind torturat, înfometat şi considerat un criminal de război.
,,Am fost prizonier în Japonia” – Mărturia lui Jacob DeShazer
,,Am fost un prizonier de război timp de patruzeci de luni, dintre care treizeci şi patru în regim de izolare. Când am plecat în misiune pe 18 aprilie 1942, inima mea era plină de ură pentru oamenii din acea ţară.
Mai mult, atunci când împreună cu ceilalţi membrii ai echipajului din care făceam şi eu parte, a trebuit să ne paraşutăm şi am ajuns pe teritoriul inamic, fiind capturaţi, ura din inima mea faţă de acei oameni părea mai mult decât puteam suporta. Trei dintre camarazii mei au fost împuşcaţi de un pluton de execuţie după şase luni de la capturarea noastră. Paisprezece luni mai târziu, un altul a murit din cauza înfometării. Ura mea pentru inamic aproape că m-a dus la nebunie.
La scurt timp după moartea acestuia, am început să mă întreb din ce cauză se urăsc atât de mult oamenii şi popoarele între ele, şi de ce eu însumi am asemenea sentimente. Gândurile mele s-au întors spre ceea ce auzisem despre creştinism şi despre minunea trecerii de la ură la dragoste în relaţiile dintre oameni. Am fost cuprins de o dorinţă neobişnuită de a citi Biblia pentru a vedea dacă aş putea găsi secretul. I-am rugat atunci pe cei care mă păzeau să obţină o Biblie pentru mine. În cele din urmă, prin luna mai a anului 1944, un gardian mi-a adus o Biblie, dar mi-a spus că am voie s-o păstrez doar trei săptămâni. Am început să citesc cu nesaţ din paginile sale. Am ajuns la cărţile profeților din Vechiul Testament și am constatat cu uimire că se vorbea despre un Răscumpărător divin care va aduce omenirii salvare din păcat. El urma să fie trimis din cer să Se întrupeze ca un prunc.
 Scrierile acestor profeţi mă fascinau atât de mult, încât le-am citit din nou şi din nou. Apoi m-am dus mai departe în Noul Testament și acolo am citit despre nașterea lui Isus Hristos, Cel care împlinea aceste profeții.  Inima mea s-a bucurat nespus când am citit în cartea Faptele Apostolilor 10:43, ,,Toţi proorocii mărturisesc despre El, că oricine crede în El, capătă prin Numele Lui iertarea păcatelor.” După ce am citit cu atenţie toată cartea Faptele Apostolilor, am continuat mai departe în studiul epistolei lui Pavel scrisă creştinilor de la Roma.
Pe 8 iunie 1944, cuvintele din Romani 10:9 au avut un impact deosebit asupra mea: ,,Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn, şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit.”
 În acel moment Dumnezeu mi-a dat harul să-mi mărturisesc păcatele înaintea Lui şi să primesc iertare în Numele lui Isus Hristos. Mai târziu, am descoperit în Sfânta Scriptură la 1 Ioan 1:9 o altă promisiune: ,,Dacă ne mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire.” Aveam o mare bucurie în suflet chiar dacă trupul meu suferea mult din cauza bătăilor şi a lipsei de hrană. Am realizat în acelaşi timp că priveam cu alţi ochi chiar pe acei ofiţeri inamici şi pe gardienii care m-au înfometat şi m-au bătut atât de crunt. În schimbul urii înverşunate faţă de ei, am simţit milă şi compasiune, izvorâte din iubire.  Am realizat că aceşti oameni nu ştiu nimic despre Isus Hristos şi că este firesc ca în inimile lor să existe o asemenea cruzime.
Am citit în Biblie că în timp ce Hristos era bătut, scuipat şi pironit pe cruce, El s-a rugat în acele momente de suferinţă îngrozitoare, spunând: ,,Tată, iartă-i căci nu ştiu ce fac.” (Luca 23:34) Urmându-I exemplul, m-am rugat şi eu lui Dumnezeu din adâncul inimii mele să acorde milă şi iertare torţionarilor mei.
Apoi a încolţit în mintea mea gândul că trebuie să le aduc şi acestor oameni un mesaj despre iertarea păcatelor şi despre posibilitatea de a experimenta o înnoire a vieţii lor. Având de-acum această dragoste a lui Dumnezeu în inima mea, pasajul din 1 Corinteni 13:4-8 a căpătat un nou înțeles pentru mine: ,,Dragostea este îndelung răbdătoare; este plină de bunătate, dragostea nu pizmuieşte, dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul. Dragostea nu va pieri niciodată.”
Trecuse deja un an şi amintirile acelor săptămâni în care mi-a fost permis să citesc din Biblie îndulceau zilele mele petrecute în mare suferinţă fizică. Într-una din zilele petrecute în izolare, mi-a fost foarte rău. Am alunecat pe genunchi şi am început să mă rog. Gardienii au sărit asupra mea şi au început să mă lovească, dar am continuat să mă rog lui Dumnezeu învâţând să îndur suferinţa.
A venit apoi şi ziua eliberării mele. La 20 august 1945, mai mulţi paraşutişti au ajuns în perimetrul închisorii şi ne-au eliberat din celule. Am fost duşi înapoi în SUA , iar în spital mi-am recăpătat treptat puterea fizică. După ce mi-am revenit complet, m-am înscris la un colegiu creştin. Doream mult să împlinesc misiunea pe care am înţeles-o ca fiind din partea lui Dumnezeu, anume aceea de a mă întoarce la cei care m-au ţinut prizonier, pentru a le spune că există mântuire şi iertare pentru păcatele noastre prin jertfa lui Hristos.”
***
Sosirea lui DeShazer la Yokohama pe 28 decembrie 1948, a fost întâmpinată cu multă curiozitate şi interes de către japonezii care îl întrebau insistent: ,,Ce s-a întâmplat cu tine? Nu ai fost maltratat şi jignit atât de rău? Ce te face să te întorci aici?’’
 În vremea aceea o mulţime de tineri japonezi s-au sinucis atunci când împăratul le-a spus că el nu este altceva decât o fiinţă umană. Ei fuseseră crescuţi în credinţa că împăratul era o persoană divină. Când DeShazer le-a vorbit însă despre Domnul Isus, japonezii au răspuns: ,,Nu am auzit niciodată aşa ceva până acum!”
Iniţial, el a locuit împreună cu familia în Nagoya, oraşul bombardat în timpul raidului Doolittle. Multe mii de japonezi au răspuns la invitaţia lui de a crede în Isus Hristos ca Mântuitor. Printre aceştia a fost şi Mitsuo Fuchida - comandantul raidului japonez care a devastat Pearl Harbor. După treizeci de ani de lucrare misionară în Japonia, DeShazer s-a întors în SUA, în orașul natal, Salem, din Oregon, unde și-a petrecut restul vieții. 
În anul 2001, DeShazer a fost invitat special, la premiera filmului ,,Pearl Harbor”, la bordul unei nave acostate la Pearl Harbor, Hawaii.  La data de 15 martie 2008, DeShazer a murit în somn, la vârsta de 95 de ani.               
Observatorul militar -  nr. 18 pag. 18, prezentarea cartii  Scutul Credintei

http://www.presamil.ro/OM/2013/18/ziar%2018.pdf
Observatorul militar - nr. 19 pag. 23, Interviu cu autorul cartii cartii
Scutul Credintei


http://www.presamil.ro/OM/2013/19/ziar%2019.pdf


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu